Eveniment...

Luni avem un eveniment deosebit la vechiul nostru teatru - lansare de carte şi expoziţie de pictură a unei foste eleve a liceului nostru. Evident, invitaţia se adresează celor care "simt" ceva din cultură şi nu "gibonilor". Se lasă cu o cântare LIVE. Evident, intrarea este liberă.
Haideţi ! Mâine poate participăm la lansarea TA !

Oravița noastră: Teatrul "Mihai Eminescu" din Oravita

Oravița noastră: Teatrul "Mihai Eminescu" din Oravita:      Minunatul teatrul "Mihai Eminescu" din Oravita are o istorie lunga....Insa ar fi mult mai mult de povestit decat in aceste cateva randu...

Prima zi de şcoală

Mă pregătam să scriu despre prima tristă zi de şcoală... şi mi-au luat-o alţii înainte. Şi bine au făcut... ! Ia uitaţi ce a ieşit !


http://www.youtube.com/watch?v=_BI8Qp2AlvE

Aştept comentarii mai bune dcât gândurile mele...

În căutare de... explicaţii

Săptămâna trecută am încercat să-mi "spăl" neputinţa mea de a-i convinge pe elevii mei să înveţe, "prestând" matematică la şcoală/tablă în zilele ce-mi erau dedicate "serviciului pe şcoală". Nu m-am putut abţine să nu le fac morală elevilor mei, că doar şi eu am fost elevul şi, mai târziu colegul unei respectabile doamne profesoare, de la care am împrumutat "stilul". Acum am înţeles de ce secretarele, vânzătoarele sau "ghişeistele" sunt acre uneori - pentru că nu poţi să rămâi calm când cineva te întreabă a 314-a oară acelaşi lucru ("Când se decontează abonamentele, pentru că pe uşă scrie după 15 ale lunii şi azi e 14 ?" sau "Cât costă kilu' de ceapă, că pe afiş scrie nu-ştiu-ce...?" sau "Cât e combinări de unu luate câte zero, că nu găsesc...?" sau "Ne mai ziceţi odată ( cam a... 30-a oară ) despre asimptote ? "

În paralel mă "cultivam" pedagogiceşte cu cartea  "PĂRINŢI STRĂLUCIŢI - PROFESORI FASCINANŢI. CUM SĂ FORMĂM TINERI FERICIŢI ŞI INTELIGENŢI" de Augusto Cury, în care încercam să dau dreptate autorului când afirma ca "nu e bine sa-i faci morală în public unui copil/elev, ci să faci în aşa fel încât să-şi recunoască greşeala făcând aplel la latura sensibilă a fiecăria..." ( + o tonă de "bla-bla" uri din astea interesante de aplicat, dacă ai timp şi răbdare... ceea ce mie îmi cam lipsesc... la ora şi vârsta asta).  Cred că nu am citit-o la momentul potrivit... Nu a făcut decât să mă enerveze. 

Obişnuinţa multora din concetăţenii noştri de a nu le place munca, se reflectă şi asupra odraslelor lor. Uitaţi-vă la vecinul de la doi care aruncă gunoiul pe fereastra-termopan  - după pervaz nu mai e "teritoriul" lui, deci "lasa-i draq să facă curat, că de-aia îi plătim"! Uitaţi-vă la "psihologia" muncii la angajatul de la stat: păi dacă e la stat - e de... stat, nu e de lucrat ! Aşadar, de la o vârstă oarecare, vezi că e mai "comod" să fentezi sistemul... Şi-atunci, când ai în faţă nenumărate exemple zilnice de "hai să ne facem că muncim", cum să munceşti învăţând ? Şi mai mult - ţi se spune timp de patru ani ca "las' că vedem noi cum facem la BAC" şi că "fiecare e nepotul cuiva" sau "dau cât pot pentru copilu' meu"; aşadar cum sună "Hai să punem mâna pe creion şi hârtie !".

Şi tot nu-mi iese din cap "inutilitatea" efortului meu de a "povesti" a 31 oară despre asimptote, când în orice caiet de clasa a 11-a (înainte de "Grafice de funcţii", imediat după "L'Hospital") şi în orice manual de Analiză Matematică sau chiar pe "google" e plin de exemple. Cu alte cuvinte, "Cât o fi un kil de roşii, de-alea pe care scrie 2 lei/kg ? "

Bacalaureat...

         Cum cititorii mei aşteaptă comentarii asupra bacalaureatului din acest an, hai să zic şi eu două vorbe... 

           Circulă un banc relevant despre "situaţiune":

Întrebare: " - Ce a picat la bac... ??"

Răspuns:  " - Tot liceul... !" 

         Cu "nemodestie", aş putea să spun că "s-a ajuns la vorbele mele".  Nu ştiu nici ce aş putea să spun/sper... Timp de peste un deceniu s-a împământenit ideea că "n-om fi noi ăia care pică" şi că "la fel cum au trecut alţii, vom trece şi noi".  Ei, bine, anul acesta... proaspeţii absolvenţi au avut ocazia să joace într-un film de proastă calitate, stând în faţa camerelor de supraveghere, ce se anunţau de acum vreo 3 ani, dacă îmi aduc aminte bine.
       Poate ar trebui să mă simt vinovat pentru nereuşita elevilor mei... Sincer să fiu, mă încearcă mici semtimente de părere de rău pentru unii, dar... Ca să sune a "refren obsesiv", recapitulez ideile pe care le-am tot "glăsuit", an de an la cei de clasa a 12-a:

- din 2007 se găsesc pe internet 100 de variante de subiecte cu rezolvări cu tot foarte asemănătoare cu ce s-a dat pe la proba de matematica; căţi dintre absolvenţi nu au internet ?

- din aprilie în caietele de clasă ale celor care au avut bunăvoinţa de a  scrie de pe tablă ar trebui să se afle o grămadă de variante rezolvate împreună cu cei interesaţi; câţi dinte ei şi-au dat seama ?


- e mult mai "ieftin" şi "sănătos" să înveţi zi de zi, puţin câte puţin, decât să "speri" că poţi "cumpăra" promovarea; câţi au realizat asta ? (un singur exemplu de absolvent cunosc).


- 

        Tot spectacolul ieftin la care asistăm mi se pare un mare "fâs", dacă data viitoare va fi ca în anii trecuţi, adică "să avem grijă şi indulgenţă...". Acum se găsesc o grămadă de "voci" ale absolvenţilor din anii anteriori care se mândresc cu "pe vremea mea..., dar ăştia...". Oare aşa o fi... ? N-oi fi eu "punctul de referinţă al obiectivităţii", dar afirm că dacă se "turnau" aceleaşi scene de film şi în precedentele "episoade", rezultatele ar fi fost asemănătoare. Eu ştiu ce "talente" am fabricat, de-a lungul anilor...
         Poate să sune foarte dur cele spuse mai sus, dar din nefericire, acesta este adevărul, raportat la "ce se vrea" prin programele şcolare, cel puţin la matematică. Bineînţeles că "victimile" bac-ului din vară strigă sus şi tare că "Doamne, cât de greu a fost !" şi ce "naşpa a fost - n-ai putut nici să întorci capul...". Din păcate măsura asta a venit cam târziu, la mult timp după ce am afirmat eu că "nu mai apuc eu zilele acelea..." şi este puţin cam ipocrită din partea "unora" care au "cultivat" cu succes necinstea şi promovarea unor incapabilo-imbecili în funcţiile superioare. Şi cu toate aceste "rigori" am multe semne de întrebare la cum au promovat unii pe care toate "dovezile" din catalog i-au catalogat drept idioţi şi incapabili (la o estimare "din ochi", se vede că cel puţin jumătate din cei promovaţi la profilele reale au fost "ajutaţi" de "soartă" sau de "portofel"). 
          Greu de crezut, dar şi eu încerc dileme de intensităţi cel puţin egale cu cele ale "nefericiţilor actori" greu încercaţi de "corectitudinea" bacalaureatului de anul acesta. "Cum dai, nu dai bine". În anii trecuţi am fost acuzaţi (cel puţin eu) că suntem mult prea exigenţi la clasă şi că dăm note mici, bac-ul contrazicându-ne de fiecare dată (elevi submediocri au luat note "obeze" în raport cu nivelul lor intelectual). Anul acesta s-a dovedit că am supraevaluat pe majoritatea elevilor, dovadă fiind că n-au fost în stare să-şi promoveze majoritatea dintre ei. 
       Nivelul "analfabetismului" intelectual a atins cote inimaginabile. Şcoala românească scoate mulţi "tâmpiţi" - fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin un exemplu. Se face mult prea mult pentru mult prea mulţi... Dar nu e vina mea... Sunt doar un mic şi nefericit slujitor (ca mulţi alţii) al unui sistem putred.  Singurul lucru care mi-l reproşez este incapacitatea mea de a-i convinge pe "enoriaşii" mei că e bine şi sănătos să înveţi (chiar şi la matematică, mai ales dacă "soarta" te-a "plantat" în "ghiveciul" de la o secţie reală care nu a fost neapărat pe placul tău la sfârşitul clasei a opta). 
      Sistemul de învăţământ a fabricat şi mai fabrică şi vârfuri, dar marea majoritate învaţă din şcoală cum să "fenteze", adică să depună cât mai mic efort pentru rezultate maxime nemeritate. Pe de altă parte tot acelaşi sistem a produs şi implementat inclusiv profesori foarte slab pregătiţi, cu multă experienţă în a "fenta" sistemul şi care sunt un exemplu pentru cei mai mulţi. 
      Zilele trecute am "numărat" câţi dintre absolvenţii de clasa a 11-a au şanse reale de promovabilitate la matematică în bacalaureatul de anul viitor, dacă va fi desfăşurat în aceleaşi condiţii... Un "fior" pe "şira spinării" nu-mi dă mari speranţe... 
      Nu mă întrebaţi care este soluţia ! Nu ştiu altă reţetă, decât cea care afirmă că "totul va fi bine, dacă fiecare dintre noi îşi face cât mai bine treaba". Cum zicea Creanga, "daca-i copil sa se joace, daca-i cal sa traga si daca-i popa sa citeasca", zic şi eu, "dacă-i elev sau student, să înveţe..." . Avea dreptate, "taica" Lenin cu "Învăţaţi, învăţaţi,  învăţaţi...!" 


(mai am...)  

Poezia revine...

Ciicuţa

 de Ana Berlogea

Hă-o, că-i la drum ciicuţa,

Are şorţu pus ‘năince,

Cu-a lu’ Clienşie, cu văruţa,

Givăniesc la poartă câcie.

Şie mărieţ-s pomii afară,

Plini cu flori şî cu albinie,

Că-n sat iară-i primăvară

Şî că Paşcili iar vinie.

Şî cu mâna-n şold, ciicuţa

Spunie la colaşi cum faşie,

D-o augie-n drum văruţa

Carie şăgie-n loc şî taşie.

La ciicuţa-i ca oglinda.

Vinia-i toată ca un fus.

Vai, cum luşia-afară cinda !

Mixăli-s cu capu-n sus…

Firu luşie pră şiupag,

Al dă aţă, vânăt tot…

Dă ciicuţa şie mi-i drag,

Dupa ea , eu nu mai pot… !

Că ciicuţa sarmie faşie,

Ca ea guge, nu-i nişiuna

Şî căigana cu pogaşie,

Cu obrazul ei ca luna…

Dac-o viedz cum stă la poartă

Pră ciicuţa mie afară,

Nu dzăuiţi, pră lumea toată –

Ari-n ochi o primăvară…

          Ce părere aveţi ? Mie mi-au dat lacrimile... Mai cu seamă că autoarea (verişoara mea) a dedicat-o bunicii mele (care  nu mai e...)...

Un "strop" de antică ... inteligenţă

DIN GÂNDIREA CHINEZĂ:
 

“Cel care, toată ziua e activ ca o albină, e puternic ca un taur, munceşte precum un cal şi seara se-ntoarce acasa rupt de oboseală precum un câine, ar trebui sa consulte un veterinar, căci este foarte probabil sa fie un BOU !” 

CRONICĂ IEŞEANĂ

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la oricât de „mititel” concurs, mă ia cu fiori pe „şira spinării”. Anul acesta am fost desemnat să fiu „soacra cu cinci nurori”, adică să însoţesc pe cele cinci concurente la faza finală a Concursului Naţional de Matematică Aplicată „Adolf Haimovici”, mai cu seamă că „păstoresc” (la matematică, evident) trei dintre ele. Punctul „ t = 0 ” al călătoriei noastre am decis să fie gara din Lugoj, unde am întâlnit-o pe Roxana (de la Caransebeş) căreia i-am „prezis” că va ajunge măcar ministrul transporturilor, la cât de informată e în materie de „mersul trenurilor”. În scurt timp ni s-au alăturat Paula (de la Reşiţa)  şi (orăviţencele) Alexandra, Mădălina şi Monica.

Nesperat de precis, la ora scrisă pe bilet trenul plecă din gara Lugoj spre „aventura” ieşeană. Am „măsurat” timp de 17 ore drumul până la Iaşi. Aşa cum am promis, nu am făcut matematică pe tren (riscam să fiu vopsit în roz de către admiratoarele Hannei Montana), preferând să glumim, să râdem şi să dormim pe alocuri (mai ales că am împărţit acelaşi vagon cu o mână de „moldobeni adivaraţi” care, întorcându-se acasă, au cărat cu „dânşii” o cantitate însemnată din licorile bahice produse la Teremia Mare.

La fel de precis, la ora stabilită am ajuns în frumoasa gară din Iaşi, deşi eu am uitat să-mi pun o „chietrişicî” în gură, păşind pentru prima oară pe aceste meleaguri. Pe peron am fost aşteptaţi de doamna profesoară Butnăraşu, ghidul nostru, (semăna izbitor cu Andreea Marin) care ne-a condus la microbuzul ce avea să ne ducă la Colegiu Tehnic „Gheorghe Asachi”, unde am fost cazaţi. Condiţiile de cazare au fost excelente, demne de un hotel cu multe stele.

Deşi obosiţi de „glasul roţilor de tren”, motivaţi de vremea bună pe care am sperat să o simţim cu câteva zile în urmă (am plecat pe o vreme tomnatică de acasă), am vizitat Bojdeuca lui Ion Creangă şi ne-am plimbat puţin prin împrejurimi. Fiecare am primit câte un ecuson cu care am putut călători gratuit pe toate mijloacele de transport (şi cum să nu „ridici pieptul” când câte o pereche de ochi curioşi citea pe acestea „Caraş-Severin” ?). Seara profesorii au avut o şedinţă tehnică în care am strâns mâna câtorva din „greii” matematicii româneşti şi mi-am regăsit câţiva colegi de facultate pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. După ce i-am dat dreptate lui Ştefan cel Mare în privinţa nobleţei conţinutului unui pahar de „busuioacă”, emoţiile mele aveau să crească precum o funcţie exponenţială (cu baza supraunitară) la auzul unui „noi nu mai ştim nimic” în receptorul telefonului venit din partea „enoriaşelor” mele. Aşadar, am convocat „mintenaş” o „şedinţă” la fel de „tehnică”, precum colegiul în care ne aflam în care (ne-)am recapitulat o grămadă de formule şi tehnici matematice.

Abia a doua zi mi-am dat seama de amploarea şi seriozitatea concursului despre care se vorbea cu o seară înainte. După un mic dejun cu „olicuţî di pastramî”, am intrat în marea de oameni din faţa Facultăţii de Construcţii de Maşini şi Management Industrial. Peste 600 de elevi alături de profesorii lor aşteptau cu multe emoţii şi la fel de multă nerăbdare apariţia subiectelor. În timp ce concurenţii se luptau cu subiectele eu am colindat prin Iaşi împreună cu „omologul” meu din Braşov. Am trecut prin câteva librării („Junimea” şi „Cartea Românească”), „am pus o vorbă” la moaştele Sf. Parascheva şi am savurat celebrele „poale-n brâu”. După prânz am trecut la corectat - am fost desemnat să corectez la clasa a 12-a Servicii. Am avut de lucru (multe lucrări, vreo 50 la număr), mai ales că toţi elevii au abordat subiectele corectate de mine. Am întâlnit şi formulări mai originale, chiar şi o „perlă” care merită a fi citată. La subiectul 4 era vorba despre o furnică inteligentă care merge între două puncte de coordonate date pe graficul unei funcţii care s-a dovedit a fi una de gradul al II-lea; ei bine, într-o lucrare am întâlnit un text care suna aproximativ astfel: „dacă furnica e inteligentă, înseamnă că va căuta drumul cel mai scurt între cele două puncte, deci va merge în linie dreaptă, adică pe o funcţie de gradul I !”. Seara – alte emoţii; graţie gazdelor noştri am pătruns în „culise” pentru a afla rezultatele (poate că aici a fost singurul „minus” al organizării, deoarece în îmbulzeala care s-a produs la afişarea rezultatelor nu am reuşit să aflăm imediat rezultatele). Deşi „subsemnatul” se aştepta la mai mult, (aşa sunt toate „soacrele”)  am obţinut 4 menţiuni şi un loc foarte aproape de ultima menţiune. „Ziua cea mai lungă” s-a încheiat cu o cină târzie şi o plimbare prin Parcul Copou, pe lângă teiul lui Eminescu. La acea oră (greu de crezut) am trecut pe lângă un grup de elevi care s-au aşezat în chioşcul din faţa copacului celebru pentru a asculta o prelegere a profesorului lor despre Eminescu, evident…

A doua zi am fost la festivitatea de premiere şi pot să spun că am fost mândru de elevele mele, în momentul când au fost nominalizate. Efortul organizatorilor de a populariza acest concurs şi de a „propovădui” matematica a fost răsplătit cu multe aplauze. Cu strângerile de mână sincere şi cu promisiunea de a reveni, am plecat de la facultate. Ieşenii au de ce să fie mândri: peste 100 de biserici, monumente de cultură şi însemne ale istoriei sunt la tot pasul. În foarte mare grabă am reuşit să vedem Mânăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, Palatul Culturii, Piaţa Unirii, Piaţa Independenţei. Zadarnic am încercat să înţeleg câte ceva din… „filosofia shopping-ului” – m-a obosit mai tare decât orice altceva. Seara ne-am urcat în acelaşi vagon care ne-a adus. Împreună cu colegii din Bihor am verificat relativitatea timpului, scurtându-l cu glume, impresii şi câteva partide de „cruce” (şi acolo e ceva matematică, nu ?).

Ne-am despărţit la Lugoj, a doua zi dimineaţă, făcându-ne fiecare planuri (poate prea multe) pentru (o) vacanţă (prea scurtă). Deoarece eu am fost delegat pentru a face „cronica”, închei cu speranţa în viitor vom găsi mai multă înţelegere pentru sprijinirea mai „consistentă” acestor (din ce în ce mai) puţini adepţi ai „reginei ştiinţelor”. Cu gândul că la anul vom umple un vagon pentru a merge „să le luăm premiile” (sunt vorbele domnului inspector de matematică Nicu Miron, „porta-vocea” organizatorilor), închei prin a felicita (eu atât pot face) pe reprezentantele judeţului nostru: Roxana-Anuţa Margan – clasa a X-a Filologie, Liceul Teoretic „Traian Doda” Caransebeş – menţiune, Paula-Evelina Bulata – clasa a XI-a Servicii, Colegiul Economic al Banatului Montan, Reşiţa – menţiune, Monica-Maria Epure – menţiune, Raluca-Mădălina Goian – menţiune şi Alexandra-Mirela Pană, clasa a XI-a, Ştiinţe ale Naturii, Liceul Teoretic „General Dragalina”, Oraviţa.

Prof. Mihai Lazarov – Liceul Teoretic „General Dragalina”, Oraviţa

Kara - "Wicked Game " (eu "chitaresc")...

Întodeauna am avut o oarecare "jenă" de aparițiile mele în public. De regulă, de fiecare dată când "prestam" mă tot umpleam de incidente legate de sunet. La vernisajul expozitiei fostei mele eleve, Kara (Oana P.) la care eu am fost "moderatoarea", am "tras o cântare". Pentru prima oară am avut un sunet "competent". Ascultați și criticați...

"Te salut, generaţie-n adidaşi ! / Te salut, generaţie-n blugi...!"

        A plecat lângă marii "meşteşugari ai stihului" românesc poetul Adrian Păunescu... Dumnezeu să-l odihnească... ! (Mare om... mare caracter...)

      Profesorul meu de limba română, Nicolae Mărgeanu (şi el fiind acum în acelaşi loc) spunea despre el că este ca "un robinet uitat deschis", referindu-se la uşurinţa cu care făurea rime şi la "cantitatea" de versuri pe care le "fabrica" cu orice ocazie.

      Din păcate, am început să "gust" muzica în momentul în care Cenaclul "Flacăra" era amintire - eram foarte "fraged" la vârstă când Păunescu a ridicat în picioare pe toţi cei aflaţi în tribunele stadionului din Anina. Mi-a povestit cineva că nişte tineri scandau cumva "dresaţi" de vremurile acelea (de dinainte de '89, în care la fiecare "Telejurnal" auzeam cum din Marea Adunare Naţională se rostea numele "conducătorului iubit") "Pă-u-ne-scu... ! Pă-u-ne-scu... !", la care "destinatarul" a răspuns "Mul-ţu-me-scu... ! Mul-ţu-me-scu...! ".

       Îmi vin în mine "flash"-uri cu emisiunile din fiecare joi (din acelaşi vremuri, de "tristă amintire") cu Cenaclul "Flacăra"... Şi îmi aduc aminte că vedeam stadioane pline cu oameni care erau în stare să cânte, să plângă, să vibreze la versurile recitate de inconfundabila voce a poetului şi cântate de câte un viitor celebru cântăreţ (Alifantis, Hruşca, Şeicaru, etc...)

       De la lecţiile de istorie am priceput că atunci când se vorbeşte despre un fenomen (fie el şi Cenaclul "Flacăra") trebuie analizate toate aspectele adiacente acestuia. Cenaclul "Flacăra" a apărut în plină perioadă comunistă, după "stingerea" curentului "hipie" sau "flower-power" din America. Aş putea spune că e o variantă "comunisto-estică" a acestuia; ca argument aş putea invoca faptul că se cântau piese de-ale lui Bob Dylan sau prelucrări ale acestora în spectacolele cenaclului. Să nu uităm că "tineretul din vremea aceea" nu avea parte nici de 1 % din "ispitele" prezentului (programe Tv nenumărate, Internet, cluburi, discoteci, etc...), de aceea mulţi savurau spectacolele cu muzică şi poezie. 

        Nu sunt în măsură să critic poezia poetului, dar are unele creaţii care imposibil să nu sensibilizeze. Amintiţi-vă "Rugă pentru părinţi", cântată de Ştefan Hruşcă ! Din cauză că îmi place chitara, învăţând să cânt la "strune", m-am intersectat cu melodia de mai sus. Mărturisesc că rareori am reuşit să o cânt până la capăt, deoarece e cel puţin răvăşitoare. Şi e numai un singur exemplu. Din păcate, din "robinetul de rime" curgeau câteodată şi "ode conducătorului iubit", ceea ce l-a transformat în "poet controversat".
        Mult prea târziu, dar înainte de '89, am descoperit discurile cu "Cenaclul Flacăra". A fost o revelaţie pentru mine. Căutam muzică la chitară şi am descoperit folk-ul. În ciuda odelor "scârboase" închinate "conducătorului iubit", am găsit versuri uluitoare puse pe acorduri de chitara. Cred că uluitor este faptul că au rezistat cenzurii câteva poezii cel puţin remarcabile. "Manifest pentru sănătatea pământului" lovea foarte tare în "religia roşie" - şi nici nu trebuie să fii foarte citit ca să observi asta. Indiscutabil, Păunescu s-a folosit de şarmul său şi reuşea să ridice în picioare şi să facă să cânte un stadion plin cu oameni dornici să vadă şi "altceva" decât cele două ore de program monoton. Unii spectatori reuşeau să ajugă până în vecinătatea extazului mistic, aproape transformând în religie ideile patriotice, "propovăduite" de versurile unor poezii. Vă recomand cu toată căldura documentarul despre "Cenaclul Flacăra" (se găseşte inclusiv pe Youtube). Din păcate, pe acele vremuri era foarte greu să te afirmi ca artist, dacă nu activai în cenaclul şi foarte probabil că unii din aspiranţii la statutul de "vedetă" nu au agreat acest lucru, fiind nevoiţi să accepte acest compromis.
       Am văzut multe talk-show-uri în care se zicea de bine şi de rău despre Păunescu. Indiscutabil, are versuri de valoare, unele dintre ele răvăşind cititorul. Totuşi, de remarcat este faptul că nu s-a abătut de la părerile sale faţă de concepţiile politice pe care le-a îmbraţişat. Probabil că a plecat dintre noi cu această verticalitate demnă de exemplu - istoria sau posteritatea îl va judeca.
       Şi încă un aspect este absolut remarcabil: ştiindu-se suferind de o grămadă de afecţiuni, a scris foarte mult cu o evidentă teamă că "timpul nu mai are răbdare" că să-şi valorifice dumnezeiescul talent de a "lega" cuvintele. Şi, la fel ca Einstein, s-a stins cu creionul în mână... Dumnezeu să-l odihnească !

Un nou început

     Spunem într-o mai veche postare că timpul, pentru noi, slujitorii de la catedră se măsoară şi în ani şcolari. "Crăciunul" este sfârşitul de an şcolar, iar "Anul Nou" este 15 septembrie (anul acesta, prin excepţie, a fost 13). Şi atunci perioada de timp între cele două evenimente este "Revelionul" ? Din păcate, "trecerea dintre ani" nu a fost aşa de fericită ca altădată. "Păstorii" din fruntea forurilor conducătoare au hotărât să fim cu 25% mai "trişti". Şi asta după doi ani de o oarecare "bunăstare".

     Aseară la ştiri, liderii de sindicat îşi indemnau "oamenii", ca în cazul în care apare vreun "reprezentant" al politicii, să îşi ia copiii şi să intre în clasă. Oficial, politica nu a fost prezentă dacă excludem "neoficialitatea" portocalie a directorilor, inspectorilor şi reprezentanţilor primăriei.
      Nici nu a fost necesar vreun boicot, pentru că divinitatea a fost de partea noastră. "Dumnezeu nu apare la ştiri" - spunea Tudor Chirilă, dar "lider de sindicat" e, cu siguranţă... Tocmăi când părintele a ajuns la "încă ne rugăm pentru..." (urma o listă întreagă de binecuvântaţi), pomenind de "conducătorii..." s-a pus o ploaie biblică, încât întreaga adunare s-a risipit care încotro...

"Pâine şi circ" revine

     Ca şi anul trecut, în oraşul în care vieţuiesc au popsit (din nou) circarii... De data asta, erau unguri (marea lor majoritate nu ştiau româneşte) şi - culmea - circul se numea "Barcelona". Mă rog... "n-au găsit altă rimă"...

     Ghici pe cine au picat sorţii să facă pe "educatoarea" ! Cum zicea Caragiale - "m-am dus şi eu să văd comediile ". Sătul de circul cotidian (de la televizor, de la servici, etc) nu am fost deloc impresionat de prestaţia (la fel de modestă ca şi cea de anul trecut) amărâţilor care se chinuiau să distreze puţina audienţă. În tribune - lume pestriţă. Nu avea cum să lipsească familia "cu greutate" (vezi "episodul I" de mai jos) care au (evident) mâncat o cantitate de floricele de porumb direct proporţională cu masa proprie.

     În plictiseala generată de o melodie (gen " 'uţ  'uţ ") pusă pe "repeat" care imi zgâria auzul, am descoperit în spatele meu două domnişoare din a căror conversaţie încerc să redau esenţialul. (Între timp, ca o "făcătură", cineva din lista de Messenger îşi schimbă status-ul cu un citat din folclorul contemporano-manelist  "Am fost blondă nucleară, dar acum am dat-o în boală"). Înainte de a intra în "problematica" conversaţională (cacofonia e intenţionată), precizez că erau blonde (habar n-am dacă erau originale). Una avea vârsta de maxim 14 ani, pe când la cealată urmele lăsate de "activitatea nocturnă" pe chipul ei şi tutunul îmi făcea imposibilă estimarea măcar a vărstei. 

.................................................................................................................

     - Auzi tu, fată ! Ai ţigări ?

     - Am... Am şi brichetă.

     (Cum să nu aibă cei de la "Mondenii" de unde să se inspire ?)

     - Fată...! Când mergeam eu pă la petreceri, păi.. nu era petrecere fără să fiu eu sufletu' petrecerii...

      (Blonda mică lua notiţe deja, privind-o cu admiraţie)

      - Păi... eu beam în rând cu băieţii... Şi eram prima pă masă...

      - Uau ...

      (Între timp un acrobat se chinuia să stea în mâini)

      - Şi la bară eram prima... Făceam nişte chestii mai tari ca ăsta... (Deşi fizicul ei nu era de acord cu ea, dar poate că în trecut...) Eu m-am uitat la astea de acum, habar n-au să danseze la bară... Hai, fată să tragem o pipă...!

       Ce chestie, dom'le ! Nici dansul la bară nu mai e ce a fost odată...

       

    

    

    

Amintiri "muzicale"

       Se zice prin "popor" că pe la o anumită vârstă omul are tendinţa de a-şi împlini visele copilăriei, iar dacă nu mai poate să facă asta, îi obigă pe urmaşi să le urmeze visul, chiar dacă acestia nu rezonează cu ideea. Mama visa ca eu să fiu popă, eu eram fascinat de tractorul vecinului meu care lucra la "SeMeTeu" şi care îşi repara mai tot timpul "direcţia" la tractor (ce "cool" mi se părea când auzeam cum ambalează tractorul).

       Din clasa I pănă într-a IV-a m-a chinuit profa' de pian şi eu, la rândul meu, "gâdilam" pianul cu menuetele din metoda lui Czerny. Deşi nu mi-a plăcut, mi-a prins bine... Prin gimnaziu am luat o pauză: fugeam de cor sub pretextul ca mi se schimbă vocea şi că fac naveta. Pe urmă am primit un casetofon (nu mai stiu cu ce ocazie) - un aparat "sovietic" (deci, greu... şi solid), care "se înţelegea bine" cu casetele ORWO (made in DDR). Deşi aspiram la un magnetofon (erau nişte Tesla-uri sau Kashtan-uri cu sound impecabil), am rămas multă vreme cu celebrul casetofon, cu care inregistram prin microfon muzică ce era la  Program Plus (de la Televiziunea Yugoslavă). 

        Prima mea "iubire" în materie de muzică a fost Modern Talking, înregistrat pe o caseta AGFA - cu banda impregnată cu dioxid de crom (cunoscătorii nostalgici îşi aduc aminte), cu prima melodie "Cherry, Cherry Lady". Apoi au urmat Bad Boys Blue - cu "Your' a Women" ...şi nu mai ştiu ordinea.

        Mai târziu am descoperit Iris (am cumparat de la Fero-Metal al treilea album al lui Iris). Nu mai ştiu în ce an a fost asta... dar îmi aduc aminte că am văzut în vitrină un vinil cu Iris (al doilea album) şi mă duc cu un aer foarte hotărât la vânzătoare şi o întreb: " - Aveţi cumva, discuri cu formaţii de muzică rock ?". Am auzit un acru  " - N-avem ! ". Am zis apoi " - Daţi-mi, vă rog un disc cu Iris ! ". Şi dacă nu mă înşel, atunci am găsit şi Celelalte Cuvinte. Un singur lucru nu pricepeam eu atunci: de ce nu vedeam la televizor sau de ce nu auzeam la radio asemenea muzică. Adevărul e că mi-a trebuit ceva timp ca să pricep (erau vremuri mult prea tulburi ca să poată înţelege un copil de clasa a 7-a).

        Am "crescut" cu muzica celor de la Compact şi nu mi-a venit să cred când am auzit pentru prima oară Phoenix (pe vinil, în mare secret... "să nu ne audă vecinii"). Între timp, tata mi-a cumpărat acordeon şi "metodă" (s-a gândit tata că "prinde bine" în armată să ştii să cânţi la ceva...). Nu a ţinut foarte mult, mai ales că toate cele ce le cântam erau de-ale populare...

        A trebuit să treacă 3 ani de liceu... până am pus mâna pe chitară. În clasa a 12-a am învăţat acordurile pe o chitară bulgărească, găsind în revista "Cutezătorii" primele acorduri, astfel încât, la sfârşitul clasei a 12-a am reuşit să cânt cu colegii de clasă "cântecele" dedicate fiecărui profesor...

         Prima chitară mi-am cumpărat-o în anul I de facultate de la colegul meu, Cătălin (Zoro) - o mai am şi acum (i-am pus corzi de plastic). A doua chitară (o mai am şi pe aia - are pe ea un autograf de la Tudor Gheorghe) am primit-o la o nuntă (fosta noastră colegă, Simona) când am scos mireasa pentru Adi ("Bine-i mirelui / Că nu-i nimeni-lume ca mireasa lui"). Ce s-au mai minunat vecinii... când ne-au auzit cântând pe mine şi pe Alin-Goddy (creadeau că e nuntă de pocăiţi). 

          Pe urmă am intrat în "pită" la fostul meu liceu şi atunci am regretat pentru prima oară că nu m-am apucat mai demult. Am fost plăcut surprins când, la liceu am desoperit pe Oana şi pe Narcis care cântau împreună. 

          Ţara a avut nevoie de mine şi m-a luat la oaste, unde am cântat cu Ovidiu, cu Viorel, cu Radu şi cu toţi ceilalti "oşteni de nădejde ai patriei noastre". (Ce vremuri faine...!). Am apărut şi pe filmuleţul de prezentare al unităţii cântând "Strada ta" a formaţiei Iris, împreună cu Viorel... 

           Deoarece Narcis s-a dus la facultate (era clasa a 12-a), prima formulă în care am cântat a fost cu Oana - prima mea solistă. Vreo doi-trei ani am tot încercat să cântam pe la toate spectacolele şi balurile de la liceu. Între timp, alături de noi s-a alăturat şi Loredana. O "cântare memorabilă" a fost la întâlnirea mea de 10 ani (mai ţineţi minte, fetelor ?)... Şi tocmai când Andrei-Fabian ne ajuta cu bongos-urile, Oana a terminat liceul şi  "percuţia" de asemenea. Parcă un timp am cântat numai cu Loredana, apoi l-am descoperit pe Vali-Zeus. Mi-a trebuit cam mult până l-am convins să înveţe să cânte la bass (şi-a cumpărat o chitară bass de pe net...). 

           Prima formulă mai complexă s-a închegat când a apărut Marius-Maraba. Împreună a început să sune bine... La unul din primele spectacole, după o piesă plicticoasă, când spectatorii aproape că au adormit, am cântat una din primele piese "Parisienne Walkways" a lui Gary Moore (aici aveţi originalul: http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM). Zeus a început frumos cu bass-ul, liniştit, şi, când a început solo-ul lui Marius chitara lui cu distors a sunat atât de tare, încât am auzit un simpatic "Oooooooo !" în sală pentru că sunetul i-a trezit puţin pe cei adormiţi.

            Va urma....

             

       

Completare...

http://www.campusnews.ro/stiri-opinii-7544912-examenul-bacalaureat-parte-minciunii-nationale.htm

http://www.adevarul.ro/emilian_isaila-editorial/Tara_celor_care_au_copiat_la_Bac_7_294040594.html

Vă semnalez două păreri mai acide decât a mea...

Generaţia "Y"

            Am "tăcut" multă vreme... M-am luptat cu auto-cenzura, cu invidia faţă de uşurinţa cu care mânuiesc cuvintele unii, dar şi cu timpul... De fapt, am aşteptat să se termine "marele" BAC. Aşadar, după o lungă "constipaţie" în ale "scrisului", iacă-tă-mă-s ! (cum zicea Creangă). 

             Fiecare generaţie are "ceva"; mi-am permis să le spun aşa, la sugestia unui vechi "camarad de arme". (Mulţumiri, Marius !!!). De ce "Y" ? Nu din cauză că le lipseşte cromozomul cu pricina, ci din cauza blugilor cu talie joasă - aia se vede din spate (un mare "Y" !). Nu ştiu cine a inventat bancul, dar mi se pare reprezentativă comparaţia (nu-i aşa ?). Îmi amintesc versurile unui cântec al "Cenaclului Flacăra":

" Te salut, generaţie-n adidaşi !

Te salut, generaţie-n blugi! " 

Ce vremuri...!  

                 Ca în fiecare an, ca de obicei, finalul ma deprimă, ma enervează, mă aduce tot mai aproape de "ce aş mai pleca din dăscălie...". După ce patru ani de zile, oră de oră încerc să îi învăţ puţină matematică, să le insuflu un pic de moralitate şi cinste, să vadă că e sănătos (mental) să înveţe, îşi arată (aproape) toţi valenţe nedescoperite şi neimaginate vreodată. Păi cum să nu fiu aşa, când BAC-ul a devenit de ceva timp "Olimpiada Naţională de Aranjamente şi Copiat" ? (Am vrut să găsesc o "definiţie" pentru B.A.C. şi nu am reuşit... Poate mă ajută cineva şi îmi descoperă un cuvânt pentru "B"; celelalte sunt sugestive A="Aranjamente" şi C="Copiat" ). 

                Aşadar, mă întreb  "La ce bun ":

- să te chinui, să le dai "mură-n gură" că "nu se ştie" "n" formule şi tabele pe care să le ţină minte ?

- să faci probleme din cele "100 de variante" de pe site-ul ministerului, care erau incomparabil mai grele decât ce au primit anul acesta ?

- să te chinui să faci subiecte de teză "ca la BAC" cu teză de (măcar) două ore (când ei după prima jumătate se plictiseau) ?

- să le dai probleme cu derivata funcţiei arctg şi într-a 11-a, şi într-a 12-a şi ei să nu ştie formula nici acum ? (era mai comod să le dau să facă un "conspect", cum fac alţii, din branşă chiar)

- să faci probleme cu asimptote cu foarte puţin timp înainte de examen (în loc să fi ieşit pe teren la o "mimă") ? 

- să le dai note cu un punct-două mai mari decât ar trebui (oricum vor zice că sunt mici) ?

- să le repeţi că viciile nu sunt sănătoase şi că toate lucrurile "trebuie făcute CU CAP" şi că trebuie "gândit de două ori înainte de a face ceva", când unii dintre ei/ele fumează, fac nişte petreceri în care "a se distra"="a se îmbăta", ba chiar fac şi întreruperi de sarcină (deşi au văzut filmul "4 luni, 3 saptămâni şi 2 zile")

- să le dai 10 la purtare, când au făcut atâtea tâmpenii, fără nicio logică pe principiul "dă-o dracu' de şcoală, că mai un pic şi se termină" ?

             Cred că pot continua 2 oră fără să mă repet... Concluzia ? "Nu contează cât de bine predai materia, oricum puţini vor aprecia asta... " sau "Nu contează cât de bun eşti, bine că nu ai fost rău...!"

               Spre surprinderea mea, şi nu numai a mea, anul acesta am văzut note mai mici decât în alţi ani, ba chiar unii au fost ghinionişti şi s-au trezit sub linie. Explicaţia e simplă: nu au mai fost variante de subiecte postate pe Internet, deci dragii noştri elevi nu au mai avut "cărţi de buzunar" ca în anii precedenţi, aşa că s-au descurcat la "faţa locului". (Aproape) fiecare dintre ei au câte un prieten, de la care a copiat. Şi asta cu complicitatea supraveghetorilor care au avut "bunăvionţă", stimulată, (evident) de românescul "plic" cu "să fie bine pentru toţi". Am auzit (şi nu e greu de crezut) că au fost şi cazuri mai "frigide", care au avut nevoie  o  "doză" mai mare (10 milioane)  pentru a "gâdila" bunăvoinţa. (Si eu sunt coleg cu asemenea specimene...!!!!!!!)

               "Da' a fost atât de greu la mate... !". Greu, pe naiba ! Nu a fost mai greu decât am făcut în clasă... sau decât cele de anul trecut din model !!! LENEA e tot mai mare, din păcate !!!

                Generalizarea e periculoasă, atât în matematică, cât şi în viaţă... Cel mai tare mă doare că cei buni au fost "băgaţi la fund" de ceilalţi, nelăsaţi fiind să se concentreze. Şi atunci mă întreb ce simte un suflet onest de elev de 18 ani şi ceva când se confruntă cu "examenul maturităţii"... A meritat să înveţe, când "IQ"-urile subunitare ale clasei au note obeze, în comparaţie cu cele din timpul anilor de studiu  ? A meritat să vină zi de zi la şcoală, când "campionii absenţelor" sunt în vârful clasamentelor ?

                Am stat şi m-am gândit care ar fi "reţeta succesului" pentru un liceean. Cea neîmpărtăşită de cei mai mulţi este de a învăţa sistematic. Liceul a ajuns să fie o pepinieră de imbecili. A ajuns să fie ruşine să înveţi, să fii civilizat... E normal, atât timp cât nu ai de a face cu şcoala, nivelul de cultură, gradul de moralitate tind încet, dar sigur, spre ZERO. Şi asta se vede în timp, nu imediat... Pe scara valorilor se aşează manelele, fotbaliştii, haine şi maşini scumpe,etc., şi, în vârful ei - bădărănia şi necivilizaţia. Şi iată cum se strică, precum o piersică,  mentalitatea noastră viitoare. 

                Din păcate, atitudinea este încurajată (mascat) şi de părinţi. Şi atunci care e reţeta ? La grădiniţă şi la şcoala primară naivitatea vârstei îi impiedică să vadă viaţa în "culorile ei adevărate". De voie, de nevoie, se mai învaţă câte ceva. Cu toate acestea unii vor observa efectul unei "ciocolate" la "doamna"... La gimnaziu, lucrurile se complică puţin: ai nevoie de medie cât mai mare pentru a putea intra la liceu ("măcar la informatică, dacă nu la celelalte" - citat din gura unui părinte). Aşa că elevul se orientează - învaţă "arta" copiatului sau, dacă are "cu ce", descoperă "efectul" meditatiilor şi îşi pregăteşte "speranţele" pentru "cel care vine în sală să ne ajute" - la examene, evident. Presupunând că intră la liceul la care îşi doreşte, continuă "specializându-se" pe arta "teatrală" (de genul "am uitat caietul acasă; jur că am făcut tema, dar... O aduc ora viitoare "), aprofundează genul "copy/paste", descoperă binefacerile site-urilor cu referate - pe scurt, învaţă să se "descurce". Ş.a.m.d. (Continuaţi... Aştept comentarii !!!).      

                 Şi cum să nu "iau foc", când ştiu că mulţi ar putea fi ... mult mai buni... ?

Pastel...

Zilele trecute mi s-a înfundat toaleta.... Da! Nu poate fi ceva mai "dureros", decât să nu mai ai unde să te "aşezi" (cum povestea un cronicar, descriind foarte plastic o epidemie de dizenterie). Şi... cum încercam să desfundăm noi (eu şi meşterul "românesc", bun la toate), învârtind de "şarpe" ("agragatul" de desfundat ţevi şi alte de-astea) am avut o "revelaţie"... "Compotul" din "bideu", "supa maro primodială" mi-a oferit o radiografie a situaţiei actuale a ţărişoarei noastre de "pe-un picior de plai".

Nu-i aşa că seamănă ?

Dacă stau să mă gândesc bine, imaginea mi-a fost conturată în vara trecută în tabăra "româno-engleză" de la Sasca... Pe scurt, o "the piţipoankă" engleză după ce şi-a instalat toate "acareturile" la cortu-i, întreabă un "confrate" român: " - Where is the toilet ?". Răspunsul care a fost demn de un viitor citat: "You can go anywhere you want. Romania is a big toilet...!" Tone de adevăr, spuse la limita inferioară vulgarităţii...

Iar dacă tot suntem la capitolul "vorbe de duh", nu pot să nu mi-l amintesc pe un profesor drag mie (şi nu numai...) care spunea: "Nu vă necăjiţi, copii...! În ape tulbri, gunoaiele ies la suprafaţă...!" Şi cu adevărat tulburi sunt vremurile în care ne scăldăm...

Trăiască baxul de hârtie igienică...!

Ce vremuri...!

Nu am mai postat de mult... Nu ştiu de ce... Fără a da prea multe explicaţii care ar masca încercarea mea de a justifica omeneasca lene, mă gândesc că e timpul să "bag în priză râşniţa de idei"...Aşadar, zilele trecute a venit pe la şcoală o doamnă mai în vârsta cu o intenţie cel puţin bizară pentru "vremile" în care "vieţuim" noi azi: a venit să ne facă o ofertă de carte veche, "că poate interesează pe cineva"... "decât să fie aruncate la gunoi"... Observând la "contemporanii" mei colegi ignoranţa cu care tratau "naivitatea" doamnei de mai sus, m-am oferit să merg eu după (câteva, credeam eu) cărţi... Am ajuns cu o (românească şi tipică) întârziere de un ceas acasă la doamna respectivă şi am umplut maşina (cea "bună") de cărţi şi reviste cu vreo doi ani mai în "vârstă" decât mine: Gazeta Matematică - vreo 30 de bucăţi (singura publicaţie care a apărut continuu de prin anii 1900 !!!), Gazeta de Fizică şi Chimie - cam tot atâtea, Ştiinţă şi Tehnică (un fel de "Discovery" pe hârtie din anii '70), o colecţie de vreo 50 de cărţi din seria "cartea cu 1 leu şi 50 de bani" şi o grămadă de manuale şi auxiliare didactice... Pe lângă acestea am "amânat" reciclarea pentru o vreme pentru altă grămadă de cursuri de facultate şi de caiete de matematică, fizică, chimie şi limba română ce au aparţinut copiilor "nobilei" doamne...
Bun... Până aici e o banalitate, un fapt obişnuit, un gest (măcar) politicos ca răspuns la o ofertă plină de intenţii bune... Am purces la sortarea şi frunzărirea caietelor şi cărţilor, ceea ce mi-a provocat cel puţin o avalanşă de gânduri, care pot fi rezumate astfel:

"Mamă...! Da' ce se mai învăţa atunci...!!!"

Cursurile erau ale unui fost student la "Construcţii" sau "Arhitectură" de prin anii '70 - când nu intra oricine la facultate, cu atât mai mult din prima încercare... Ceea ce m-a uimit mai mult a fost grija pentru disciplina Limba Română: fişe cu scriitori (de care mulţi din cei care stau în bancă azi nu au habar), caiete îngrijite, pline de sinteze, rezumate, etc, etc. Mai cu seamă că respectivul elev a urmat o facultate tehnică... Nu mai vorbesc de cele de matematică sau fizică.... Mai mult, în revistele "Ştiinţă şi tehnică", pline de lucruri care par banale azi, am descoperit subiecte de matematică date la admiterea în diverse facultăţi, subiecte, care (culmea !!! ) erau însemnate (deci... lucrate !!! ).
Nu pot să nu observ enorma diferenţă dintre elevii de atunci şi cei de acum... Cei de atunci erau mult mai motivaţi să ajungă la facultate - era singura lor şansă de a nu se umili prea mult în armată (şi poate cei care au trait măcar vreo 10 ani de "comunism" vor întelege mai bine) şi de a scăpa de "munca la şaibă"... Şi cred că nu sunt singurele motive...

De ce pe cei din ziua de azi nu-i motivează mai nimic ? Pentru că mediocritatea e omniprezentă şi aproape "cultivată". Am ajuns să cred că "ţara are nevoie de proşti" (probabil pentru că aceştia "votează bine")...

Imnul "crizei", poate...

http://www.youtube.com/watch?v=JKcUbYqXHIg sau

http://www.trilulilu.ro/fifix/83e262380eb4a2

Încă odată trupa Taxi îşi adjudecă, cel puţin, din partea mea atributul de... "geniali".

Dumnezeu să te odihnească, Andrei... !

Mi-ar place să cred că am ceva cititori prin "foia mea", care, dezamăgiţi fiind de faptul că nu am scris, mi-au "tras" cate un "neinteresant" la subiectele mai vechi.


S-au petrecut atâtea, încât nu am putut face faţă avalanşei de evenimente şi m-am comportat ca o Dacie veche, adică am cedat ispitei unei odihne.


Dintre toate un eveniment (mai mult decât) tragic mi-a dat peste cap psihicul - un stupid, incredibil şi "românesc" accident de motocicletă a făcut ca viaţa unui bun prieten al meu, Andrei, să se încheie, mai repede decât un "shut down".


http://www.adevarul.ro/articole/timisoara-vacar-cercetat-pentru-omor-din-cauza-vacii-care-a-ucis-un-motociclist.html

http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/accident-mortal-pe-dn-58b/cn/news-20090727-12360047

Soartă, destin, karma... ? Nu pot spune... Nu găsesc "firescul" în toate acestea...

Era un fel de "help-desk" pentru mine - nu de puţine ori mi-a dat cate o sugestie în a "opera" un computer...

Mă urmăreşte de câteva zile imaginea trupului său din sicriu... şi tot nu realizez că de acum înainte se ca vorbi de el la trecut - a fost... Am participat, evident, la înmormântare şi mi-au dat lacrimile când colegii lui au pornit motoarele în semn de "bun rămas" pentru "Mătăsarul" (Toată cinstea...!). Nu pot decât să mă bucur că nu mai am motocicletă şi să încerc să sensibilizez cumva pe toţi posesorii de permis de conducere... că a conduce (mai ales pe două roţi) nu e o joacă.

Păcat... ! Era un tip cumsecade...

Clasa a XII-a F - promoţia 2009 de la Liceul "Dragalina"

http://www.youtube.com/watch?v=tkADH98DeVo

Lucruri bune despre tara mea...? IV

Am fost de curând la rugă la Vrani (am ceva rude pe acolo). Nu pot să descriu decât prin versurile scrise de unchiul soţiei mele, poetul Ion Colojoară. Distraţi-vă ...!

Dă nigiăie

La Sâmpetru ni-i nigiăia
Toaci-s buni, câta-i greu,
Dar pră ungi scot chimeşa
Că îi mari tămbălău.

Gimineaţa măi dă vriemi,
Dă o grijă să mă scap,
Am pus sus, în cinda căşî
Două miesă cap în cap.

În foiala asta mari,
Maica mie îi grijulie,
Vrie în zîua a dă astăzî
Toaci buni ca să fie.

-Lasă, maică, că pră toaci,
Scamnili vin d-aia noştri
Dă-ţ pră faţă bucuria !
Ar ajuns la poartă goşcii.

Unii vin dă măi aproapi,
Alţii dă la drim măi lung,
Io le ţuc dă omenie,
Şâ mă bucur când ajung.

Îs aprinsă 3 şpoierturi,
Fierb găinili dă ieri,
Sarmili în clocot mari,
Dau de lucru la muieri.

Io înşiep cu vorbi faini,
În năstaşnic năogoi:
- Ţucu-vă a mieli neamuri,
Bieu şî mă pitrec cu voi!

Pră copiii ai dă şcoală
Bucuria îi dă gata:
După colţ, la primărie,
A vinit şi tumba-roata.

La şpăţîri îs plin dă fiăcii,
Ca în filmul dă 5 stăli,
Şătrili dă pră dălături
Vind pişcioali şî mărgeăli.

Prî la două şiasuri, prânzul
În cinieri abureşci,
Fiecari pră cât poaci
Sufletul şâ-l ominieşci.

Unu dă un străn în pamă
Şiluit dă o năredbă;
A luat dân sălăriţă
Cam prea mult pipier pră chebă.

După altă carn friptă,
Vin cinierili dân şpaiţuri
Şî platouri dă crimpită,
Fală mari dă mişpaiţuri...

Noi li spunim ţucărieli,
Alţă li spun pocărăi;
Bei dă toaci după ieli,
Prântră glumii iară bei.

La piaţul dă la cruşi
Vin copii în nouă haină,
Fiecili-s la înghiţată...
Cântă muzica întaină.

Jiocul mari-ş faşi roata
Tot măi mari cătră noapci,
Îi oboru plin dă niamuri,
Cu nipoţ şî cu nipoaci.

Un nipot dân poartă strâgă:
- Buno, caută în dolap
Alci ţoali!... Mi-s acasă
Dă nigiăi, în orlap.

Variantă a "motto-ului" din "capul" blogului...

În colaborare cu Alex, fostul meu elev de la 12 F, un băiat "intoxicat" de-a dreptul cu bun-simţ şi "bolnav" de bine-creşetere, îmi permit să citez dintr-un dialog (după care cel puţin mie mi-a crescut IQ-ul cu ceva procente) o "parafrazare" a motto-ului din "fruntea" blogului meu. (După ce am recitit fraza mi-am dat seama ce a vrut să zică Alexandra - e destul de obositor să citeşti "creaţiile" mele)

"Nu contează dacă, făcând pipi contra vântului, te uzi... Măcar pipi e al tău...!"

Lucruri bune despre ţara mea...? III

Nici nu începusem bine să caut lucruri bune despre ţara mea... şi iată ce mi-a tăiat elanul...

http://us.geocities.com/ligatrb/satul.htm

Deşi nu mă dau în vânt după "Cârcotaşi", am primit de la un coleg de "matematici" un ataşament într-un email pe care imi permit să-l reproduc aici.

Serban Huidu

Va acuz! (de ce m-am săturat de România)
Luni, 8 Iunie 2009
Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut manifest al tuturor timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe vremea lui Iliescu, când un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin, chiar dacă nu mă pot compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă retrag la Monaco, unde să-mi trăiesc liniştit viaţa, îngurgitând o rentă viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!
Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam la stop, rahaţii şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi înghesuite, cu maşini mai scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte mirosul de ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care au nişte desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii îşi plimbă maşinile de sute de mii de euro pe străzile fără noimă, dar cu borduri, ale patriei.
Mă exasperează ca nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate, infrastructură în general, dar suntem plini de lucrări şi pasaje inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi plesnesc venele în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe, pruneţe şi mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne mint în continuare cu zâmbetul pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri de autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!
Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că suntem o ţară cu corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA, cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ tactil al dracu’ de dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi sparg în cluburi cu târâturi siliconate milioanele furate de taţii lor cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor, nu la tras pe nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl bătrân, ori din pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!
Îmi vine să urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în schimb spitale infecte, unde în 2009 încă se face hepatită de la transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla aspirină. Tot pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care ministrul garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea şi teoria evoluţie pe motiv că sunt inutile.
Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci, libidinoşi şi sceleraţi, care pupă în cur patronii tv şi interesele lor fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când văd preşedinţi plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din vârful piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de avere! Mă sufoc de indignare când un cioban cu 2 clase şi fără nici cea mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi grohăie grobian în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul pământului” e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce esti, şi pe celălat tribun trimite-l la balamuc, unde-i e locul!
Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii miliardarilor de carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”. Îmi fierbe sangele în vene când impostura atinge cote maxime. Vreţi un exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit chirurgu’ (care are mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!
Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în curul gol ciumace şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase ale nichitei pe asfalt, în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred “amărâtul” de serviciu şi patronul “televiziunii poporului”. Şeful televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!
Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi adrian piticul minunat încasând bani fără număr pentru tanguirile jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu plătesc nici leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru “minoritatea discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am exportat-o cu succes în toată Europa, de ne spun ăia Gipsyland, nu România!
Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la fel de oripilati ca şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că maine copilul vostru trebuie să se mute în altă ţară pentru o viaţă normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru scârbele descrise mai sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!
Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine, mă uit la voi şi tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat. În România asta, eu nu mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne distrug să dispară!
Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

Post-postare:

Cele de mai sus nu-mi aparţin. Le-am primit, repet, prin email de la un "confrate" al matematicii, şi mi s-a părut demn de vazut şi de alţii...

Lucruri bune despre ţara mea...? II

Dacă m-aş descurca la fel de bine şi cu scrisul ca şi cu altele (de exemplu făcutul salatelor), probabil că aş fi mai coerent şi mai prompt. Nu e frumos să las lucrurile neterminate, dar "robinetul" imaginaţiei mele curge mai repede decât "maşina de scris". Nu prea pot lăsa "bolnava" mea imaginaţie se dezlănţuie, pentru că mi-e fică să nu iasă lucruri care ar trebui să rămână nespuse.

Pornind de la ideea "confratelui" Tudor Chirilă de la "Vama", care (mi-ar place să cred) că mi-a "furat" ideea făcând postarea "1000 de comentarii frumoase despre Romania! Va bagati?", am probit si eu marea cu degetul zicând "cuvinte potrivite" despre urbea mea, Oraviţa.

Cu siguranţă că am uitat multe, dar... poate vreodată am să îndrept lucrurile...

Să trecem la Românica...

Prima care îmi vine în minte e o "scenă" de "viaţă pur şi simplu" care m-a convins că există mai mult decât "un sâmbure de adevăr" în "zicerea" că aredelenii sunt oameni buni.

Era o zi puţin ploioasă de primăvară. Armia română se bucura sau nu de prezenţa mea în rândurile din urmă ale plutonului (nu mai stiu cât) de transmisiuni (am o înălţime ceva mai mare decât cea a prim-ministrului - 171 cm - eu). M-am bucurat de o "samă" de prieteni în frumosul "burg" Sibiu, aflat în inima ţărişoarei noastre, oraş care adăpostea la momentul acela un furnicar de "vajnici apărători ai patriei".

Aşadar, eram cu prietenul Adrian (mare şef la CFR) şi "păzeam" poligonul de tragere de la Poplaca (satul de origine al personajelor din filmul "Petrolul, aurul şi ardelenii"), pentru că unii din colegii mei faceau exerciţii de tragere cu puştile de-o vârstă cu ei. Îmbrăcaţi fiind (sau se poate spune "dezbracaţi") cu nişte (hai să zicem) "haine" militare pe care le-au purtat efectiv câteva generaţii de confraţi, stăteam în ploaie ca doi stâlpi de telefon, când apare o căruţă "tradiţională" trasă de un cal alb (destul de slab ca să poată fi considerat jigărit). Înarmaţi cu ceva care semăna cu o "flintă" (era un pistol de semnalizare cu rachete), mă simt nevoit să îl ateţionez pe singurul "pasager" al căruţei că "se trage" în poligon. Nici nu apuc să zic ceva despre asta şi căruţaşul zice, ducând mâna dreptă pe chimirul specific ("cureaua lată") într-o veritabilă limbă ardelenească:

- Las' că nu-i bai... Tulai, Doamnie ! Da' ce faceţi, mă ficiori...?

Am mai zis eu ceva despre armată şi despre "misia" noastră că păzim poligonul să "nu-ştiu-ce"...

- Grea-i cătănia...! - zice şi scoate din chimir un pachet de ţigări Bucegi (nu o să uit toată viaţa). Îşi opreşte două ţigări şi ne întinde restul pachetului zicând:

- No... Luaţi...!

- Da' noi nu fumăm - zic.

- Lasă că tot o fi unu' dintre voi care fumează...! - insistă el...

Ce pot să spun în afară de faptul că am rămas mut de uimire ? Nu mai ştiu ce am zis şi ce am făcut ulterior, dar gestul acesta făcut de un om simplu este primul care îmi vine în minte în acest context. Poate că nu e reprezentativ pentru titlul ales, dar merită consemnat undeva măcar... Nu ?

Nu mi-ar displace să citesc întâmplări similare trăite de voi...

Lucruri bune despre ţara mea...?

Se pare că Alexandra e o cititoare "fidea" (trebuia să pun ghilimele, nu ?) a blogului meu, drept pentru care mă provoacă cu subiecte noi: " Am aşadar o provocare: un post despre un lucru care te-a surprins placut în ultimul an în urbea (zona, judeţul, ţara - tu alegi) ta. Prea ne văitam, şi ne e ruşine cu ce avem, când depinde de noi sa nu fie ruşinos ".

Poate că are dreptate, câteodată aşa par şi eu - mi s-a mai spus. Nu ştiu dacă am scuze, dar unori mă simt incapabil să pot să schimb ceva în sensul acesta.

Să începem cu urbea... Are şi ea părţile ei frumoase - teatrul, de exemplu. E superb şi dacă ai o fire romantică, poate să-ţi materializeze ceva din imaginaţie. E o veritabilă poartă spre istorie, "miroase" a artă, e ... suberb! Are o acustică grozavă; dacă ai ureche fină şi asculţi un recital de pian (de exemplu) vei vedea că din locuri diferte ale sălii, se aud nuanţe diferite ale sunetului. Nu se compară cu niciun sistem audio. Această revelaţie am avut-o când ascultam un recital din Mozart cântat admirabil de doi virtuoşi ai pianului - fam. Iana. Am simţit pe pielea mea când am cântat ceva într-un spectacol şi în care greşelile mele de la chitară erau cele mai "vizibile" din tot "recitalul" meu... Personal, mi-am adus toţi prietenii, şi credeţi-mă că toţi au rămas uimiţi. Şi nu pot uita emoţiile trăite alături de elevii mei la fiecare spectacol la care am participat. Pe scurt, îmi aduc aminte de un spectacol pe care l-am făcut într-un trecut, când improvizaţia a fost la ea acasă şi când Ramona a început să o imite pe Andeea Marin, "plantându-mă" în mijlocul scenei ca la "Surprize... surprize..." şi colegii mei de trupă apăreau unul câte unul cântând "Te invit aici...".

Apoi mai e străduţa care leagă teatrul de fosta grădină de vară. E un fel de "mică Sighişoara"... Căsuţe frumoaste, pline de flori, curate, nefiresc de "orăviţene"... Trebuie să o vedeţi neapărat primăvara... E ceva de vis...!

Mai la vale e Muzeul Farmaciei. O altă filă de istorie. Şi neapărat, trebuie povestită de d-l Murgu, care îi ştie toate secretele. Mie personal îmi place casa de marcat, de provenienţă americană; ceva ce numai în filmele western ai ocazia să vezi. Am fost anul trecut cu Tudor Gheorghe (da... renumitul artist) care a rămas foarte impresionat de ceva ce nu se aştepta să vadă în urbea noastră gri. Şi demn de felicitat, de curând au apărut şi indicatoare turistice cu Teatrul şi Muzeul farmaciei.

Prin mai am fost în turnul primăriei. Am făcut nişte poze spelendide cu Oraviţa văzute de sus. Copacul din faţa liceului meu (pe care nimeni nu ştie cum îl cheamă - ma refer la copac - multam', dom' Copăceanu...!) e superb primăvara. E trist să vezi în toate astea un potenţial turistc şi să nu poţi face mai nimic pentru asta. La ce-i bună o bucurie, dacă nu poţi să o împărtăşeşti cu cineva ? La ce foloseşte o operă de artă dacă e ascunsă undeva şi nimeni nu ştie de ea ?

(mai am... nu e gata)

"Dincolo" de România..

Toată copilăria mea a fost marcată de "ce e dincolo", mai cu seamă că de "acolo" venea ciocolata "Cipiripi" (pe care o mâncam aproape de fiecare dată cu un acelaşi ritual...), guma de mestecat "Tin i Tina", pufuleţii "Smoki" (cu alune) şi o gramadă de brand-uri şi produse la care aspiram într-un fel sau altul. Sărăcia din Romanica noastră de atunci ne făcea să ne orientăm antenele de pe case spre Vârşeţ, doar-doar vom recepta câteva imagini de "dincolo". Erau imaginile "libertăţii" ! Savuram până şi nesuferitele de reclame, ca să nu mai vorbim de filme şi de celelalte emisiuni...
Ei bine, azi am văzut "live" ce înseamnă încercarea de a conserva tradiţia şi... naţia, în ultimă instanţă - am fost la Festivalul Copiilor de la Straja. Am fost la "ai noştri de prăstă gial" sau "de peste Căraş".
Dacă ai stat cam multişor prin tărişoara noastră dragă şi te aventurezi dincolo de "pleava societăţii" care face contrabandă cu ţigări de la free shop, dacă reuşeşti să-i ignori şi poţi trece de vămi, ai plăcuta surpriză să nu prea vezi gropi pe asfalt, ba chiar lipsesc cu desăvârşire pe alocuri, apoi ... nu poţi remarca faptul că la ei "se munceşte", mai ales la câmp, chiar şi sâmbăta... şi "rânduiala" de pe câmp nu poate să nu te "irite" că "la noi nu e aşa". Câmpuri frumos cultivate, livezi cu pomi aliniaţi, (am văzut cireşi plini de rod), câte o "vichendiţă" cochetă ici-colo...
Biserica Albă e primul orăşel din cale, oriunde te-ai duce. Ce m-a surprins e că în micuţa urbe, există indicatoare turistice de multă vreme, chiar şi punct de informare turistic. Am mai fost pe acolo la "shoping" şi la "iezere" (la lacuri)...
Trecând de acesta,mergând spre Vârşeţ, găseşti drum din ce în ce mai bun (şi asta nu are cum să nu doară), trecă prin câteva sate şi ajungi la Straja. Recunosc că am mai trecut pe acolo, dar niciodată nu m-am oprit.
Banatul e mult mai mare decât credeam... şi e cu mult mai autentic, cu cât de îndepărtezi de Românica... Acei oameni minunaţi care vorbesc dialectul bănăţean cu mici "nuanţe" sârbeşti, s-au străduit să "pună puţin conservant" pe tradiţiile româneşti ale acelor prin ale căror vene mai circulă sânge vlah, într-o încercare de a nu le face uitate. Absolut impresionant...! O armată de bucătari s-au luptat cele peste 1000 (o mie !!! ) de bucăţi de pleskaviţe de care ne-am bucurat şi noi şi pe care le-am savurat până la ultima farâmă... Au fost prezente cred ca vreo 30 de formaţii şi ansambluri de la toate şcolile care au ceva "româneşte".

Mi-e foarte greu să descriu emoţia pe care am simţit-o când am auzit "Rapsodia Română" a lui Enescu interpretată de o fanfară formată din elevi. Şi mai cu seamă că am auzit-o "dincolo" de graniţele abstracte care ne separă de rudele noastre de sânge. S-a cântat, s-a vorbit, s-a simţit româneşte... Costumele populare au rămas nealterate de la multe generaţii - la fel de colorate ca şi acum 100 de ani. Splendid...! Am văzut şi pe cei mai "uitaţi" români - românii din Valea Timocului.
Şi elevii noştri au fost la înălţime. Au dansat "ca la noi" şi au primit o grămadă de aplauze.
Am vorbit aproape toată ziua limba bunicilor şi străbunicilor mei şi mi-am adus aminte de o gramadă de regionalisme pe care, sincer, le uitasem. Am vizitat biserica şi o expoziţie de fotografie artistică şi obiecte ţărăneşti. M-am simţit ca acasă... Nefiresc de..."acasă"!

Am avut ca ghid pe Sania şi pe Alexandra, două fete extraordinare, care au avut grijă de noi pe tot parcursul festivalului. Le mulţumsc pentru toată răbdarea de care au prisosit alături de noi (atât pot să fac).
Şi nu pot să nu remarc faptul că aspiraţiile acelor tineri este să studieze în România. (Nu e puţin trist...?)

Am întâlnit şi oameni mai români decât noi...

La revedere, române, oriunde te-ai afla !

A mai trecut un an prin noi...

Aşa ziceau cei de la Compact (trupa pe ale cărui acorduri am crescut-copăcel...).

Se zice că sunt 3 feluri de ... indivizi: cei care trăiesc în din amintiri, cei care savurează prezentul şi cei care aşteaptă viitorul... După cum sună postarile mele, se pare că mă plasez în prima... ? O fi aşa... ? Câteodată timpul îşi pune amprenta asupra amintirilor şi le transformă puţin în ceea ce îşi doreşte involuntar subiectul (aşa zice "cartea").

(Nu mă pot despărţi de ghilimele şi de puncte de suspensie. Îmi pare rău, Alexandra...! E "frişca" de pe "tortul" meu, sau "boabele de piper" din cafea... )

S-a mai terminat un an şcolar. La noi, dascălii, timpul se măsoară în ani şcolari (cel puţin la mine e mai simplu să mă întorc în trecut căutând câte un reprezentant remarcabil al unei anumite generaţii). Unii zic "bine că a trecut", alţii se luptă cu "îngrăşatul porcului în Ajun". Pentru mine e doar o "reluare" - în fiecare an e la fel.

Urăsc despărţirile ! Nu îmi place "ultimul curs" - toate seamănă. Nu sunt "meşter" în cuvinte mari, nu vreau să-şi aducă aminte chiar acele clipe. Cred că pe parcursul celor 4 ani petrecuţi au fost altele mult mai "faine de ţinut minte". Nu îmi place să mă exteriorizez, dar cu siguranţă o să îmi fie dor de câteva "feţe palide" de "peste catedră". Trăiască Internetul !!!
Mă stresează bacalaureatul - nici pe ei !!! Mi-ar place să cred că am fost util, dar nu simt asta întotdeauna. Aştept examenele care mă vor "contrazice" flagrant şi berea de la frate-meu. Şi mai presus de toate, aştept marea "plictiseală" de peste vară care îmi va încărca bateriile mult peste "plin".
Mâine e ultima zi de şcolă, practic.... Am de făcut o grămadă de statistici irelevante: voi număra absenţe (yeah...), voi număra pe cei care vin "la cucuruz" (la toamnă), voi face tot felul de clasamente (şi sper că mă ajută "mâna mea dreaptă", Diana).

Nedrept sistem de învăţământ...! Noi îi categorisim pe elevi după cum învaţă la materia pe care o "propovăduim" şi punem "ştampile" pe fiecare clasându-i pe aceştia după "vrednicia" cu care ne reproduc (de cele mai multe ori) pasaje din "scriptura" proprie... Cine suntem noi să facem asta ? (asta e întrebarea ce mă "doare" la fiecare evaluare pe care trebuie să o "executăm").

Îmi place matematica (sau cel puţin aşa cred), deşi uneori e ca şi cum aş cânta muzică rock unor manelişti. Am din ce în ce mai puţini "adepţi" şi din ce în ce mai mai fragezi la vârstă. Matematica dezvoltă o parte din inteligenţă, formează o gândire logică, dar cui mai foloseşte ? Trebuie să recunosc că nu mai e "la modă", nu mai foloseşte marii majorităţi... Vorba unei "contemporane" care la întrebarea cu pricina, a răspuns "Ca să poţi să le arăţi copiilor tăi când vor fi la şcoală şi vor avea de făcut teme". Şi ce trăire sentimentală ar trebui să am când am făcut o grămadă de variante pentru cei de-a 12-a, când ei vor copia oricum din variantele rezolvate incomplet de la editura Sigma ? Şi atunci... cei care vor avea mai mult, vor mai dezvolta puţin ideile expuse în cartea "de copiat". Şi-au făcut fiţuici, aşa că... de ce nu se dă BAC-ul mâine ? De ce să mai pierdem şi alte zile de plajă sau de ştrand ?

Şi cum să nu mă apuce frustrarea când îmi aduc aminte cât am lucrat la matematică şi cât am citit la română ? Dar la ce bun ? Generaţiile noi au medii mult mai mari dect am avut eu vreodată... Şi vrând-nevrând va trebui să accept situaţia că şi ei, la rândul lor, se vor simţi frustraţi când generaţiile nenăscute încă vor fi mai la "înălţime"... ("Am copiat tot şi am luat NUMAI 9,50, mai puţin decât X care are 9,75" ).

În fiecare an le urez tuturor să aibă parte de succesul pe care îl merită ! De cele mai multe ori acesta e mult peste aşteptări...

Post-postare:
Mă întreabă Diana dacă îmi place să scriu. Sincer, nu mă dau în vânt, dar e mică refulare a tuturor frustrărilor sau a angoaselor adunate... E ca ... "după constipaţie"...

1 Iunie...

Dupa câteva tentative de a scrie despre mediocritate, mi-am adus aminte ca mâine e ziua copiilor... Am lăsat-o pe altădată.

Mă uitam la "enoriaşele" mele (îmi place termenul, l-am împrumutat de la prietenul meu Romeo, prof de religie evident) şi observ că le e ruşine să fie copile. Pur şi simplu se ascund în spatele unui machiaj strident, se vopsesc de multe ori fără gust şi încearcă să se comporte nejustificat de "matur" pentru vârsta lor. Am făcut acum ceva vreme câteva comentarii la adresa unei amatoare de manele şi m-am ales cu o grămadă de critici (gen... "dacă mama mă lasă, de ce nu ?").

Dar nu numai ele, căci şi "cei care fac pipi din picioare" se apucă foarte devreme de viciul fumului şi de cel al băuturii, mânaţi probabil de curiozitatea de a vedea cum e să fi "mare". Am avut ocazia să particip la câteva petreceri (banchet, agapă, majorat) şi m-am îngrozit cât de vicioşi pot fi unii...

"În prezent copiii se maturizează mai repede". Această replică o auzim deseori. Aşa o fi ?

De ce oare le ruşine şă fie copii ? De ce oare se grăbesc să scape cât mai repede de această etapă inocentă a vieţii ?

Copiii vor să pară adulţi, iar adulţii se chinuie să pară mai tineri.

Există cineva care nu regretă intrucâtva perioada aceea lipsită de cele mai multe griji ?

La mulţi ani copilului din tine ! (întorc urarea Alexandrei...)

Matematicieni, matematicieni, matematicieni... Atâţia matematicieni ? NU ! Mai mulţi ...!!!

Acest citat l-am găsit pe o carte de matematică uitată prin cămin, pe când eram "studios" în ale matematicii...
Azi am primit "Diploma de moldobean"... Trebuie să mă explic, nu ? Printr-o minune dumnezeiască şi o conjunctură astrală favorabilă două dintre "enoriaşele" mele în ale matematicii s-au calificat la faza naţională a unui concurs de matematică ... şi s-au întors victorioase. Au obţinut o menţiune şi un frumos "al doilea loc de sub menţiune".

Sincer să fiu, mă aşteptam... După ce le-am dădăcit suficient încât să par ca o soacră, fetele mele s-au întors cu motive suficiente de a fi mândre. N-am scăpat nici eu ... Am primit un premiu de "consolare" (o diplomă scrisă în limba răzeşilor, o "medalie", o minge antistres cu un "smile" pe ea şi o "scrisoare" de la "Eş", scrisă cu patimă...). Dacă în postarea anterioară eram destul de pesimist faţă de noua generaţie, acu' pot să zic că ... mi-a revenit puţin optimismul...
Şi pentru că nu pot să trec aşa uşor peste asta reproduc (cu sau fără voia autoarelor) "scrisorica" cu pricina...

Stimate domnule profesor,
Vă scriem aceste rânduri... Nici noi nu ştim de ce. Aici, la "Ieşi" e foarte fumos. Spiritul eminescian e peste tot. Chiar peste tot! E enervant de-a dreptul să dai de prezenţa lui Eminescu chiar şi la fast-food-ul din colţ.
Aşa cum v-am promis, v-am adus "medalia de aur". Nu ştim cine e "vinovatul" pentru această reuşită. O fi Asachi sau Haimovici, Lazarov sau însuşi omniprezentul Eminescu... poate vânzătorul de pe b-dul Ştefan. Nu mai contează, ne-am ţinut de promisiune...
Mingiuţa e anti... stres (ca să nu dăm nume). Colegii dumneavoastră sunt atât de drăguţi încât vă aduc aproape de "culmile disperării" (că tot vorbeam de nume mari, să facem referire şi la Cioran). Când vă simţiţi stresat, nu vă mai descărcaţi nervii pe elevi, stiviţi zâmbetul smile-ul de pe minge.
În final, v-am adus şi diploma de moldovean, anticipând vizita dumneavoastră de la anul viitor în Iaşi.
Revenind la lucruri mai serioase, sperăm să nu vă fi dezamăgi şi vă mulţumim pentru tot...
Cu respect, Antonia şi Alexandra.

Acu' ce să zic... ? Că nu sunt mulţumit...? N-am participat la "Cupa Campionilor Matematicii" (Olimpiada), dar la Cupa UEFA cu siguranţă...! Lucescu nu se bucură oare... ?
Bravo, lor... La mai mare....!
Atenţie, Iaşi, că vin...!!!!

Suma inteligenţelor e constantă...! Păcat ca ... populaţia e în continuă creştere...

... Să mai zic că mare dreptate avea cel care a scos-o din "puţul gândirii" ?
Degeaba... Sunt din întâmplare unul dintre cei care ar trebui să "multiplice" conexiunile neuronale (ale celor ce fac "primii paşi" în societate) - care cică e măsura inteligenţei pe care fiecare o poartă în capul său (cel "dintre umeri", evident...). Cum spuneam, întamplător am onoarea ("oroarea", după cum zicea un învăţăcel de-al meu... ) de a preda matematica "enoriaşilor" mei... ("grea misie").

Ca şi în alte multe dăţi, azi am avut sentimente contradictorii de "la ce bun ?" sau de "Ion Botezătorul" ( - glasul care strigă în pustiu ). Mă gândeam că ministeru' nostru cheltuie cam mult plătindu-ne ... Poate că nu mă străduiesc suficient (posibil), dar zău că nu mai am răbdare... ! Am fost şcolit într-un anume fel, cu anumite valori morale, care poate că nu mai corespund...

Au trecut teze unice... vine BAC-ul... aceeaşi răsturnare de valori şi aceeaşi "aplatizare" a curbei lui Gauss (semn al anormalităţii) ca şi în ceilalţi ani... Meditam o clipă după ce am văzut lehamitea "publicului" meu şi mă întrebam cui foloseşte...?

Educaţia este poate investiţia pe cel mai lung termen ale cărui roade nu se vor vedea prea curând, ci... peste nişte ani când viitorul produs al şcolii îşi foloseşte cumva, în rezolvarea unei probleme o "gaşcă" de neuroni care s-au "împrietenit", legându-şi axonii "întru creşterea inteligenţei".

Afară se anunţă vara, deşi oficial nu e "prin zonă". Deci... cum să mai îndesăm în "creiere" şi ultimile lecţii ? "Las', că nu s-or da chiar astea la BAC...!". Ştiţi care e singura procupare a "tineretului studios" din ziua de azi... ? Camerele de supraveghere ! (dacă se montează sau nu, dacă au sunet sau nu, dacă nu se poate lua curentul chiar atunci) . Pentru BAC-ul de anul acesta s-au pus subiectele la vedere pe internet. Normal că au apărut şi rezolvări pe cărţi gata tipărite ... Dar tot e greu să înveţi... "Noi ne facem că predăm, ei se fac că învaţă..."

Şi ce s-ar întâmpla dacă toţi ar învăţa la matematică? (poate că numărul fraierilor ar fi în scădere ... sau nu ?)

Şi atunci ce rol îmi mai revine mie...?

PS: ... mai primesc câte un mesaj agramat pe care nu pot să nu îl redau....

"ki iam dat ieri poza k mn ?????????????????????" . Mi-e frică să întreb ce clasă e... E un produs al şcolii noastre, cu siguranţă... Dacă acum scrie aşa, în ce "limbă" îşi va face o cerere, peste nişte ani... ?

Voi reveni odată cu un subiect legat de acest fenomen...