"Te salut, generaţie-n adidaşi ! / Te salut, generaţie-n blugi...!"

        A plecat lângă marii "meşteşugari ai stihului" românesc poetul Adrian Păunescu... Dumnezeu să-l odihnească... ! (Mare om... mare caracter...)

      Profesorul meu de limba română, Nicolae Mărgeanu (şi el fiind acum în acelaşi loc) spunea despre el că este ca "un robinet uitat deschis", referindu-se la uşurinţa cu care făurea rime şi la "cantitatea" de versuri pe care le "fabrica" cu orice ocazie.

      Din păcate, am început să "gust" muzica în momentul în care Cenaclul "Flacăra" era amintire - eram foarte "fraged" la vârstă când Păunescu a ridicat în picioare pe toţi cei aflaţi în tribunele stadionului din Anina. Mi-a povestit cineva că nişte tineri scandau cumva "dresaţi" de vremurile acelea (de dinainte de '89, în care la fiecare "Telejurnal" auzeam cum din Marea Adunare Naţională se rostea numele "conducătorului iubit") "Pă-u-ne-scu... ! Pă-u-ne-scu... !", la care "destinatarul" a răspuns "Mul-ţu-me-scu... ! Mul-ţu-me-scu...! ".

       Îmi vin în mine "flash"-uri cu emisiunile din fiecare joi (din acelaşi vremuri, de "tristă amintire") cu Cenaclul "Flacăra"... Şi îmi aduc aminte că vedeam stadioane pline cu oameni care erau în stare să cânte, să plângă, să vibreze la versurile recitate de inconfundabila voce a poetului şi cântate de câte un viitor celebru cântăreţ (Alifantis, Hruşca, Şeicaru, etc...)

       De la lecţiile de istorie am priceput că atunci când se vorbeşte despre un fenomen (fie el şi Cenaclul "Flacăra") trebuie analizate toate aspectele adiacente acestuia. Cenaclul "Flacăra" a apărut în plină perioadă comunistă, după "stingerea" curentului "hipie" sau "flower-power" din America. Aş putea spune că e o variantă "comunisto-estică" a acestuia; ca argument aş putea invoca faptul că se cântau piese de-ale lui Bob Dylan sau prelucrări ale acestora în spectacolele cenaclului. Să nu uităm că "tineretul din vremea aceea" nu avea parte nici de 1 % din "ispitele" prezentului (programe Tv nenumărate, Internet, cluburi, discoteci, etc...), de aceea mulţi savurau spectacolele cu muzică şi poezie. 

        Nu sunt în măsură să critic poezia poetului, dar are unele creaţii care imposibil să nu sensibilizeze. Amintiţi-vă "Rugă pentru părinţi", cântată de Ştefan Hruşcă ! Din cauză că îmi place chitara, învăţând să cânt la "strune", m-am intersectat cu melodia de mai sus. Mărturisesc că rareori am reuşit să o cânt până la capăt, deoarece e cel puţin răvăşitoare. Şi e numai un singur exemplu. Din păcate, din "robinetul de rime" curgeau câteodată şi "ode conducătorului iubit", ceea ce l-a transformat în "poet controversat".
        Mult prea târziu, dar înainte de '89, am descoperit discurile cu "Cenaclul Flacăra". A fost o revelaţie pentru mine. Căutam muzică la chitară şi am descoperit folk-ul. În ciuda odelor "scârboase" închinate "conducătorului iubit", am găsit versuri uluitoare puse pe acorduri de chitara. Cred că uluitor este faptul că au rezistat cenzurii câteva poezii cel puţin remarcabile. "Manifest pentru sănătatea pământului" lovea foarte tare în "religia roşie" - şi nici nu trebuie să fii foarte citit ca să observi asta. Indiscutabil, Păunescu s-a folosit de şarmul său şi reuşea să ridice în picioare şi să facă să cânte un stadion plin cu oameni dornici să vadă şi "altceva" decât cele două ore de program monoton. Unii spectatori reuşeau să ajugă până în vecinătatea extazului mistic, aproape transformând în religie ideile patriotice, "propovăduite" de versurile unor poezii. Vă recomand cu toată căldura documentarul despre "Cenaclul Flacăra" (se găseşte inclusiv pe Youtube). Din păcate, pe acele vremuri era foarte greu să te afirmi ca artist, dacă nu activai în cenaclul şi foarte probabil că unii din aspiranţii la statutul de "vedetă" nu au agreat acest lucru, fiind nevoiţi să accepte acest compromis.
       Am văzut multe talk-show-uri în care se zicea de bine şi de rău despre Păunescu. Indiscutabil, are versuri de valoare, unele dintre ele răvăşind cititorul. Totuşi, de remarcat este faptul că nu s-a abătut de la părerile sale faţă de concepţiile politice pe care le-a îmbraţişat. Probabil că a plecat dintre noi cu această verticalitate demnă de exemplu - istoria sau posteritatea îl va judeca.
       Şi încă un aspect este absolut remarcabil: ştiindu-se suferind de o grămadă de afecţiuni, a scris foarte mult cu o evidentă teamă că "timpul nu mai are răbdare" că să-şi valorifice dumnezeiescul talent de a "lega" cuvintele. Şi, la fel ca Einstein, s-a stins cu creionul în mână... Dumnezeu să-l odihnească !