duminică, 28 iunie 2009

Variantă a "motto-ului" din "capul" blogului...

În colaborare cu Alex, fostul meu elev de la 12 F, un băiat "intoxicat" de-a dreptul cu bun-simţ şi "bolnav" de bine-creşetere, îmi permit să citez dintr-un dialog (după care cel puţin mie mi-a crescut IQ-ul cu ceva procente) o "parafrazare" a motto-ului din "fruntea" blogului meu. (După ce am recitit fraza mi-am dat seama ce a vrut să zică Alexandra - e destul de obositor să citeşti "creaţiile" mele)

"Nu contează dacă, făcând pipi contra vântului, te uzi... Măcar pipi e al tău...!"

sâmbătă, 27 iunie 2009

Lucruri bune despre ţara mea...? III

Nici nu începusem bine să caut lucruri bune despre ţara mea... şi iată ce mi-a tăiat elanul...

http://us.geocities.com/ligatrb/satul.htm

Deşi nu mă dau în vânt după "Cârcotaşi", am primit de la un coleg de "matematici" un ataşament într-un email pe care imi permit să-l reproduc aici.




Serban Huidu

Va acuz! (de ce m-am săturat de România)
Luni, 8 Iunie 2009
Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut
manifest al tuturor timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe vremea lui Iliescu, când un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin, chiar dacă nu mă pot compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă retrag la Monaco, unde să-mi trăiesc liniştit viaţa, îngurgitând o rentă viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!
Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam la stop, rahaţii şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi înghesuite, cu maşini mai scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte mirosul de ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care au nişte desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii îşi plimbă maşinile de sute de mii de euro pe străzile fără noimă, dar cu borduri, ale patriei.
Mă exasperează ca nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate, infrastructură în general, dar suntem plini de lucrări şi pasaje inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi plesnesc venele în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe, pruneţe şi mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne mint în continuare cu zâmbetul pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri de autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!
Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că suntem o ţară cu corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA, cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ tactil al dracu’ de dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi sparg în cluburi cu târâturi siliconate milioanele furate de taţii lor cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor, nu la tras pe nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl bătrân, ori din pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!
Îmi vine să urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în schimb spitale infecte, unde în 2009 încă se face hepatită de la transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla aspirină. Tot pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care ministrul garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea şi teoria evoluţie pe motiv că sunt inutile.
Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci, libidinoşi şi sceleraţi, care pupă în cur patronii tv şi interesele lor fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când văd preşedinţi plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din vârful piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de avere! Mă sufoc de indignare când un cioban cu 2 clase şi fără nici cea mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi grohăie grobian în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul pământului” e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce esti, şi pe celălat tribun trimite-l la balamuc, unde-i e locul!
Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii miliardarilor de carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”. Îmi fierbe sangele în vene când impostura atinge cote maxime. Vreţi un exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit chirurgu’ (care are mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!
Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în curul gol ciumace şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase ale nichitei pe asfalt, în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred “amărâtul” de serviciu şi patronul “televiziunii poporului”. Şeful televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!
Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi adrian piticul minunat încasând bani fără număr pentru tanguirile jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu plătesc nici leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru “minoritatea discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am exportat-o cu succes în toată Europa, de ne spun ăia Gipsyland, nu România!
Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la fel de oripilati ca şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că maine copilul vostru trebuie să se mute în altă ţară pentru o viaţă normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru scârbele descrise mai sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!
Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine, mă uit la voi şi tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat. În România asta, eu nu mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne distrug să dispară!
Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

Post-postare:

Cele de mai sus nu-mi aparţin. Le-am primit, repet, prin email de la un "confrate" al matematicii, şi mi s-a părut demn de vazut şi de alţii...


miercuri, 24 iunie 2009

Lucruri bune despre ţara mea...? II

Dacă m-aş descurca la fel de bine şi cu scrisul ca şi cu altele (de exemplu făcutul salatelor), probabil că aş fi mai coerent şi mai prompt. Nu e frumos să las lucrurile neterminate, dar "robinetul" imaginaţiei mele curge mai repede decât "maşina de scris". Nu prea pot lăsa "bolnava" mea imaginaţie se dezlănţuie, pentru că mi-e fică să nu iasă lucruri care ar trebui să rămână nespuse.
Pornind de la ideea "confratelui" Tudor Chirilă de la "Vama", care (mi-ar place să cred) că mi-a "furat" ideea făcând postarea "1000 de comentarii frumoase despre Romania! Va bagati?", am probit si eu marea cu degetul zicând "cuvinte potrivite" despre urbea mea, Oraviţa.
Cu siguranţă că am uitat multe, dar... poate vreodată am să îndrept lucrurile...
Să trecem la Românica...
Prima care îmi vine în minte e o "scenă" de "viaţă pur şi simplu" care m-a convins că există mai mult decât "un sâmbure de adevăr" în "zicerea" că aredelenii sunt oameni buni.
Era o zi puţin ploioasă de primăvară. Armia română se bucura sau nu de prezenţa mea în rândurile din urmă ale plutonului (nu mai stiu cât) de transmisiuni (am o înălţime ceva mai mare decât cea a prim-ministrului - 171 cm - eu). M-am bucurat de o "samă" de prieteni în frumosul "burg" Sibiu, aflat în inima ţărişoarei noastre, oraş care adăpostea la momentul acela un furnicar de "vajnici apărători ai patriei".
Aşadar, eram cu prietenul Adrian (mare şef la CFR) şi "păzeam" poligonul de tragere de la Poplaca (satul de origine al personajelor din filmul "Petrolul, aurul şi ardelenii"), pentru că unii din colegii mei faceau exerciţii de tragere cu puştile de-o vârstă cu ei. Îmbrăcaţi fiind (sau se poate spune "dezbracaţi") cu nişte (hai să zicem) "haine" militare pe care le-au purtat efectiv câteva generaţii de confraţi, stăteam în ploaie ca doi stâlpi de telefon, când apare o căruţă "tradiţională" trasă de un cal alb (destul de slab ca să poată fi considerat jigărit). Înarmaţi cu ceva care semăna cu o "flintă" (era un pistol de semnalizare cu rachete), mă simt nevoit să îl ateţionez pe singurul "pasager" al căruţei că "se trage" în poligon. Nici nu apuc să zic ceva despre asta şi căruţaşul zice, ducând mâna dreptă pe chimirul specific ("cureaua lată") într-o veritabilă limbă ardelenească:
- Las' că nu-i bai... Tulai, Doamnie ! Da' ce faceţi, mă ficiori...?
Am mai zis eu ceva despre armată şi despre "misia" noastră că păzim poligonul să "nu-ştiu-ce"...
- Grea-i cătănia...! - zice şi scoate din chimir un pachet de ţigări Bucegi (nu o să uit toată viaţa). Îşi opreşte două ţigări şi ne întinde restul pachetului zicând:
- No... Luaţi...!
- Da' noi nu fumăm - zic.
- Lasă că tot o fi unu' dintre voi care fumează...! - insistă el...
Ce pot să spun în afară de faptul că am rămas mut de uimire ? Nu mai ştiu ce am zis şi ce am făcut ulterior, dar gestul acesta făcut de un om simplu este primul care îmi vine în minte în acest context. Poate că nu e reprezentativ pentru titlul ales, dar merită consemnat undeva măcar... Nu ?
Nu mi-ar displace să citesc întâmplări similare trăite de voi...

luni, 22 iunie 2009

Lucruri bune despre ţara mea...?

Se pare că Alexandra e o cititoare "fidea" (trebuia să pun ghilimele, nu ?) a blogului meu, drept pentru care mă provoacă cu subiecte noi: " Am aşadar o provocare: un post despre un lucru care te-a surprins placut în ultimul an în urbea (zona, judeţul, ţara - tu alegi) ta. Prea ne văitam, şi ne e ruşine cu ce avem, când depinde de noi sa nu fie ruşinos ".
Poate că are dreptate, câteodată aşa par şi eu - mi s-a mai spus. Nu ştiu dacă am scuze, dar unori mă simt incapabil să pot să schimb ceva în sensul acesta.
Să începem cu urbea... Are şi ea părţile ei frumoase - teatrul, de exemplu. E superb şi dacă ai o fire romantică, poate să-ţi materializeze ceva din imaginaţie. E o veritabilă poartă spre istorie, "miroase" a artă, e ... suberb! Are o acustică grozavă; dacă ai ureche fină şi asculţi un recital de pian (de exemplu) vei vedea că din locuri diferte ale sălii, se aud nuanţe diferite ale sunetului. Nu se compară cu niciun sistem audio. Această revelaţie am avut-o când ascultam un recital din Mozart cântat admirabil de doi virtuoşi ai pianului - fam. Iana. Am simţit pe pielea mea când am cântat ceva într-un spectacol şi în care greşelile mele de la chitară erau cele mai "vizibile" din tot "recitalul" meu... Personal, mi-am adus toţi prietenii, şi credeţi-mă că toţi au rămas uimiţi. Şi nu pot uita emoţiile trăite alături de elevii mei la fiecare spectacol la care am participat. Pe scurt, îmi aduc aminte de un spectacol pe care l-am făcut într-un trecut, când improvizaţia a fost la ea acasă şi când Ramona a început să o imite pe Andeea Marin, "plantându-mă" în mijlocul scenei ca la "Surprize... surprize..." şi colegii mei de trupă apăreau unul câte unul cântând "Te invit aici...".

Apoi mai e străduţa care leagă teatrul de fosta grădină de vară. E un fel de "mică Sighişoara"... Căsuţe frumoaste, pline de flori, curate, nefiresc de "orăviţene"... Trebuie să o vedeţi neapărat primăvara... E ceva de vis...!

Mai la vale e Muzeul Farmaciei. O altă filă de istorie. Şi neapărat, trebuie povestită de d-l Murgu, care îi ştie toate secretele. Mie personal îmi place casa de marcat, de provenienţă americană; ceva ce numai în filmele western ai ocazia să vezi. Am fost anul trecut cu Tudor Gheorghe (da... renumitul artist) care a rămas foarte impresionat de ceva ce nu se aştepta să vadă în urbea noastră gri. Şi demn de felicitat, de curând au apărut şi indicatoare turistice cu Teatrul şi Muzeul farmaciei.
Prin mai am fost în turnul primăriei. Am făcut nişte poze spelendide cu Oraviţa văzute de sus. Copacul din faţa liceului meu (pe care nimeni nu ştie cum îl cheamă - ma refer la copac - multam', dom' Copăceanu...!) e superb primăvara. E trist să vezi în toate astea un potenţial turistc şi să nu poţi face mai nimic pentru asta. La ce-i bună o bucurie, dacă nu poţi să o împărtăşeşti cu cineva ? La ce foloseşte o operă de artă dacă e ascunsă undeva şi nimeni nu ştie de ea ?



(mai am... nu e gata)

sâmbătă, 13 iunie 2009

"Dincolo" de România..

Toată copilăria mea a fost marcată de "ce e dincolo", mai cu seamă că de "acolo" venea ciocolata "Cipiripi" (pe care o mâncam aproape de fiecare dată cu un acelaşi ritual...), guma de mestecat "Tin i Tina", pufuleţii "Smoki" (cu alune) şi o gramadă de brand-uri şi produse la care aspiram într-un fel sau altul. Sărăcia din Romanica noastră de atunci ne făcea să ne orientăm antenele de pe case spre Vârşeţ, doar-doar vom recepta câteva imagini de "dincolo". Erau imaginile "libertăţii" ! Savuram până şi nesuferitele de reclame, ca să nu mai vorbim de filme şi de celelalte emisiuni...
Ei bine, azi am văzut "live" ce înseamnă încercarea de a conserva tradiţia şi... naţia, în ultimă instanţă - am fost la Festivalul Copiilor de la Straja. Am fost la "ai noştri de prăstă gial" sau "de peste Căraş".
Dacă ai stat cam multişor prin tărişoara noastră dragă şi te aventurezi dincolo de "pleava societăţii" care face contrabandă cu ţigări de la free shop, dacă reuşeşti să-i ignori şi poţi trece de vămi, ai plăcuta surpriză să nu prea vezi gropi pe asfalt, ba chiar lipsesc cu desăvârşire pe alocuri, apoi ... nu poţi remarca faptul că la ei "se munceşte", mai ales la câmp, chiar şi sâmbăta... şi "rânduiala" de pe câmp nu poate să nu te "irite" că "la noi nu e aşa". Câmpuri frumos cultivate, livezi cu pomi aliniaţi, (am văzut cireşi plini de rod), câte o "vichendiţă" cochetă ici-colo...
Biserica Albă e primul orăşel din cale, oriunde te-ai duce. Ce m-a surprins e că în micuţa urbe, există indicatoare turistice de multă vreme, chiar şi punct de informare turistic. Am mai fost pe acolo la "shoping" şi la "iezere" (la lacuri)...
Trecând de acesta,mergând spre Vârşeţ, găseşti drum din ce în ce mai bun (şi asta nu are cum să nu doară), trecă prin câteva sate şi ajungi la Straja. Recunosc că am mai trecut pe acolo, dar niciodată nu m-am oprit.
Banatul e mult mai mare decât credeam... şi e cu mult mai autentic, cu cât de îndepărtezi de Românica... Acei oameni minunaţi care vorbesc dialectul bănăţean cu mici "nuanţe" sârbeşti, s-au străduit să "pună puţin conservant" pe tradiţiile româneşti ale acelor prin ale căror vene mai circulă sânge vlah, într-o încercare de a nu le face uitate. Absolut impresionant...! O armată de bucătari s-au luptat cele peste 1000 (o mie !!! ) de bucăţi de pleskaviţe de care ne-am bucurat şi noi şi pe care le-am savurat până la ultima farâmă... Au fost prezente cred ca vreo 30 de formaţii şi ansambluri de la toate şcolile care au ceva "româneşte".

Mi-e foarte greu să descriu emoţia pe care am simţit-o când am auzit "Rapsodia Română" a lui Enescu interpretată de o fanfară formată din elevi. Şi mai cu seamă că am auzit-o "dincolo" de graniţele abstracte care ne separă de rudele noastre de sânge. S-a cântat, s-a vorbit, s-a simţit româneşte... Costumele populare au rămas nealterate de la multe generaţii - la fel de colorate ca şi acum 100 de ani. Splendid...! Am văzut şi pe cei mai "uitaţi" români - românii din Valea Timocului.
Şi elevii noştri au fost la înălţime. Au dansat "ca la noi" şi au primit o grămadă de aplauze.
Am vorbit aproape toată ziua limba bunicilor şi străbunicilor mei şi mi-am adus aminte de o gramadă de regionalisme pe care, sincer, le uitasem. Am vizitat biserica şi o expoziţie de fotografie artistică şi obiecte ţărăneşti. M-am simţit ca acasă... Nefiresc de..."acasă"!

Am avut ca ghid pe Sania şi pe Alexandra, două fete extraordinare, care au avut grijă de noi pe tot parcursul festivalului. Le mulţumsc pentru toată răbdarea de care au prisosit alături de noi (atât pot să fac).
Şi nu pot să nu remarc faptul că aspiraţiile acelor tineri este să studieze în România. (Nu e puţin trist...?)


Am întâlnit şi oameni mai români decât noi...

La revedere, române, oriunde te-ai afla !

miercuri, 10 iunie 2009

A mai trecut un an prin noi...

Aşa ziceau cei de la Compact (trupa pe ale cărui acorduri am crescut-copăcel...).

Se zice că sunt 3 feluri de ... indivizi: cei care trăiesc în din amintiri, cei care savurează prezentul şi cei care aşteaptă viitorul... După cum sună postarile mele, se pare că mă plasez în prima... ? O fi aşa... ? Câteodată timpul îşi pune amprenta asupra amintirilor şi le transformă puţin în ceea ce îşi doreşte involuntar subiectul (aşa zice "cartea").

(Nu mă pot despărţi de ghilimele şi de puncte de suspensie. Îmi pare rău, Alexandra...! E "frişca" de pe "tortul" meu, sau "boabele de piper" din cafea... )

S-a mai terminat un an şcolar. La noi, dascălii, timpul se măsoară în ani şcolari (cel puţin la mine e mai simplu să mă întorc în trecut căutând câte un reprezentant remarcabil al unei anumite generaţii). Unii zic "bine că a trecut", alţii se luptă cu "îngrăşatul porcului în Ajun". Pentru mine e doar o "reluare" - în fiecare an e la fel.

Urăsc despărţirile ! Nu îmi place "ultimul curs" - toate seamănă. Nu sunt "meşter" în cuvinte mari, nu vreau să-şi aducă aminte chiar acele clipe. Cred că pe parcursul celor 4 ani petrecuţi au fost altele mult mai "faine de ţinut minte". Nu îmi place să mă exteriorizez, dar cu siguranţă o să îmi fie dor de câteva "feţe palide" de "peste catedră". Trăiască Internetul !!!
Mă stresează bacalaureatul - nici pe ei !!! Mi-ar place să cred că am fost util, dar nu simt asta întotdeauna. Aştept examenele care mă vor "contrazice" flagrant şi berea de la frate-meu. Şi mai presus de toate, aştept marea "plictiseală" de peste vară care îmi va încărca bateriile mult peste "plin".
Mâine e ultima zi de şcolă, practic.... Am de făcut o grămadă de statistici irelevante: voi număra absenţe (yeah...), voi număra pe cei care vin "la cucuruz" (la toamnă), voi face tot felul de clasamente (şi sper că mă ajută "mâna mea dreaptă", Diana).

Nedrept sistem de învăţământ...! Noi îi categorisim pe elevi după cum învaţă la materia pe care o "propovăduim" şi punem "ştampile" pe fiecare clasându-i pe aceştia după "vrednicia" cu care ne reproduc (de cele mai multe ori) pasaje din "scriptura" proprie... Cine suntem noi să facem asta ? (asta e întrebarea ce mă "doare" la fiecare evaluare pe care trebuie să o "executăm").

Îmi place matematica (sau cel puţin aşa cred), deşi uneori e ca şi cum aş cânta muzică rock unor manelişti. Am din ce în ce mai puţini "adepţi" şi din ce în ce mai mai fragezi la vârstă. Matematica dezvoltă o parte din inteligenţă, formează o gândire logică, dar cui mai foloseşte ? Trebuie să recunosc că nu mai e "la modă", nu mai foloseşte marii majorităţi... Vorba unei "contemporane" care la întrebarea cu pricina, a răspuns "Ca să poţi să le arăţi copiilor tăi când vor fi la şcoală şi vor avea de făcut teme". Şi ce trăire sentimentală ar trebui să am când am făcut o grămadă de variante pentru cei de-a 12-a, când ei vor copia oricum din variantele rezolvate incomplet de la editura Sigma ? Şi atunci... cei care vor avea mai mult, vor mai dezvolta puţin ideile expuse în cartea "de copiat". Şi-au făcut fiţuici, aşa că... de ce nu se dă BAC-ul mâine ? De ce să mai pierdem şi alte zile de plajă sau de ştrand ?
Şi cum să nu mă apuce frustrarea când îmi aduc aminte cât am lucrat la matematică şi cât am citit la română ? Dar la ce bun ? Generaţiile noi au medii mult mai mari dect am avut eu vreodată... Şi vrând-nevrând va trebui să accept situaţia că şi ei, la rândul lor, se vor simţi frustraţi când generaţiile nenăscute încă vor fi mai la "înălţime"... ("Am copiat tot şi am luat NUMAI 9,50, mai puţin decât X care are 9,75" ).

În fiecare an le urez tuturor să aibă parte de succesul pe care îl merită ! De cele mai multe ori acesta e mult peste aşteptări...

Post-postare:
Mă întreabă Diana dacă îmi place să scriu. Sincer, nu mă dau în vânt, dar e mică refulare a tuturor frustrărilor sau a angoaselor adunate... E ca ... "după constipaţie"...

luni, 1 iunie 2009

1 Iunie...

Dupa câteva tentative de a scrie despre mediocritate, mi-am adus aminte ca mâine e ziua copiilor... Am lăsat-o pe altădată.
Mă uitam la "enoriaşele" mele (îmi place termenul, l-am împrumutat de la prietenul meu Romeo, prof de religie evident) şi observ că le e ruşine să fie copile. Pur şi simplu se ascund în spatele unui machiaj strident, se vopsesc de multe ori fără gust şi încearcă să se comporte nejustificat de "matur" pentru vârsta lor. Am făcut acum ceva vreme câteva comentarii la adresa unei amatoare de manele şi m-am ales cu o grămadă de critici (gen... "dacă mama mă lasă, de ce nu ?").
Dar nu numai ele, căci şi "cei care fac pipi din picioare" se apucă foarte devreme de viciul fumului şi de cel al băuturii, mânaţi probabil de curiozitatea de a vedea cum e să fi "mare". Am avut ocazia să particip la câteva petreceri (banchet, agapă, majorat) şi m-am îngrozit cât de vicioşi pot fi unii...
"În prezent copiii se maturizează mai repede". Această replică o auzim deseori. Aşa o fi ?
De ce oare le ruşine şă fie copii ? De ce oare se grăbesc să scape cât mai repede de această etapă inocentă a vieţii ?
Copiii vor să pară adulţi, iar adulţii se chinuie să pară mai tineri.
Există cineva care nu regretă intrucâtva perioada aceea lipsită de cele mai multe griji ?
La mulţi ani copilului din tine ! (întorc urarea Alexandrei...)