Lucruri bune despre ţara mea...? II

Dacă m-aş descurca la fel de bine şi cu scrisul ca şi cu altele (de exemplu făcutul salatelor), probabil că aş fi mai coerent şi mai prompt. Nu e frumos să las lucrurile neterminate, dar "robinetul" imaginaţiei mele curge mai repede decât "maşina de scris". Nu prea pot lăsa "bolnava" mea imaginaţie se dezlănţuie, pentru că mi-e fică să nu iasă lucruri care ar trebui să rămână nespuse.

Pornind de la ideea "confratelui" Tudor Chirilă de la "Vama", care (mi-ar place să cred) că mi-a "furat" ideea făcând postarea "1000 de comentarii frumoase despre Romania! Va bagati?", am probit si eu marea cu degetul zicând "cuvinte potrivite" despre urbea mea, Oraviţa.

Cu siguranţă că am uitat multe, dar... poate vreodată am să îndrept lucrurile...

Să trecem la Românica...

Prima care îmi vine în minte e o "scenă" de "viaţă pur şi simplu" care m-a convins că există mai mult decât "un sâmbure de adevăr" în "zicerea" că aredelenii sunt oameni buni.

Era o zi puţin ploioasă de primăvară. Armia română se bucura sau nu de prezenţa mea în rândurile din urmă ale plutonului (nu mai stiu cât) de transmisiuni (am o înălţime ceva mai mare decât cea a prim-ministrului - 171 cm - eu). M-am bucurat de o "samă" de prieteni în frumosul "burg" Sibiu, aflat în inima ţărişoarei noastre, oraş care adăpostea la momentul acela un furnicar de "vajnici apărători ai patriei".

Aşadar, eram cu prietenul Adrian (mare şef la CFR) şi "păzeam" poligonul de tragere de la Poplaca (satul de origine al personajelor din filmul "Petrolul, aurul şi ardelenii"), pentru că unii din colegii mei faceau exerciţii de tragere cu puştile de-o vârstă cu ei. Îmbrăcaţi fiind (sau se poate spune "dezbracaţi") cu nişte (hai să zicem) "haine" militare pe care le-au purtat efectiv câteva generaţii de confraţi, stăteam în ploaie ca doi stâlpi de telefon, când apare o căruţă "tradiţională" trasă de un cal alb (destul de slab ca să poată fi considerat jigărit). Înarmaţi cu ceva care semăna cu o "flintă" (era un pistol de semnalizare cu rachete), mă simt nevoit să îl ateţionez pe singurul "pasager" al căruţei că "se trage" în poligon. Nici nu apuc să zic ceva despre asta şi căruţaşul zice, ducând mâna dreptă pe chimirul specific ("cureaua lată") într-o veritabilă limbă ardelenească:

- Las' că nu-i bai... Tulai, Doamnie ! Da' ce faceţi, mă ficiori...?

Am mai zis eu ceva despre armată şi despre "misia" noastră că păzim poligonul să "nu-ştiu-ce"...

- Grea-i cătănia...! - zice şi scoate din chimir un pachet de ţigări Bucegi (nu o să uit toată viaţa). Îşi opreşte două ţigări şi ne întinde restul pachetului zicând:

- No... Luaţi...!

- Da' noi nu fumăm - zic.

- Lasă că tot o fi unu' dintre voi care fumează...! - insistă el...

Ce pot să spun în afară de faptul că am rămas mut de uimire ? Nu mai ştiu ce am zis şi ce am făcut ulterior, dar gestul acesta făcut de un om simplu este primul care îmi vine în minte în acest context. Poate că nu e reprezentativ pentru titlul ales, dar merită consemnat undeva măcar... Nu ?

Nu mi-ar displace să citesc întâmplări similare trăite de voi...