"Dincolo" de România..

Toată copilăria mea a fost marcată de "ce e dincolo", mai cu seamă că de "acolo" venea ciocolata "Cipiripi" (pe care o mâncam aproape de fiecare dată cu un acelaşi ritual...), guma de mestecat "Tin i Tina", pufuleţii "Smoki" (cu alune) şi o gramadă de brand-uri şi produse la care aspiram într-un fel sau altul. Sărăcia din Romanica noastră de atunci ne făcea să ne orientăm antenele de pe case spre Vârşeţ, doar-doar vom recepta câteva imagini de "dincolo". Erau imaginile "libertăţii" ! Savuram până şi nesuferitele de reclame, ca să nu mai vorbim de filme şi de celelalte emisiuni...
Ei bine, azi am văzut "live" ce înseamnă încercarea de a conserva tradiţia şi... naţia, în ultimă instanţă - am fost la Festivalul Copiilor de la Straja. Am fost la "ai noştri de prăstă gial" sau "de peste Căraş".
Dacă ai stat cam multişor prin tărişoara noastră dragă şi te aventurezi dincolo de "pleava societăţii" care face contrabandă cu ţigări de la free shop, dacă reuşeşti să-i ignori şi poţi trece de vămi, ai plăcuta surpriză să nu prea vezi gropi pe asfalt, ba chiar lipsesc cu desăvârşire pe alocuri, apoi ... nu poţi remarca faptul că la ei "se munceşte", mai ales la câmp, chiar şi sâmbăta... şi "rânduiala" de pe câmp nu poate să nu te "irite" că "la noi nu e aşa". Câmpuri frumos cultivate, livezi cu pomi aliniaţi, (am văzut cireşi plini de rod), câte o "vichendiţă" cochetă ici-colo...
Biserica Albă e primul orăşel din cale, oriunde te-ai duce. Ce m-a surprins e că în micuţa urbe, există indicatoare turistice de multă vreme, chiar şi punct de informare turistic. Am mai fost pe acolo la "shoping" şi la "iezere" (la lacuri)...
Trecând de acesta,mergând spre Vârşeţ, găseşti drum din ce în ce mai bun (şi asta nu are cum să nu doară), trecă prin câteva sate şi ajungi la Straja. Recunosc că am mai trecut pe acolo, dar niciodată nu m-am oprit.
Banatul e mult mai mare decât credeam... şi e cu mult mai autentic, cu cât de îndepărtezi de Românica... Acei oameni minunaţi care vorbesc dialectul bănăţean cu mici "nuanţe" sârbeşti, s-au străduit să "pună puţin conservant" pe tradiţiile româneşti ale acelor prin ale căror vene mai circulă sânge vlah, într-o încercare de a nu le face uitate. Absolut impresionant...! O armată de bucătari s-au luptat cele peste 1000 (o mie !!! ) de bucăţi de pleskaviţe de care ne-am bucurat şi noi şi pe care le-am savurat până la ultima farâmă... Au fost prezente cred ca vreo 30 de formaţii şi ansambluri de la toate şcolile care au ceva "româneşte".

Mi-e foarte greu să descriu emoţia pe care am simţit-o când am auzit "Rapsodia Română" a lui Enescu interpretată de o fanfară formată din elevi. Şi mai cu seamă că am auzit-o "dincolo" de graniţele abstracte care ne separă de rudele noastre de sânge. S-a cântat, s-a vorbit, s-a simţit româneşte... Costumele populare au rămas nealterate de la multe generaţii - la fel de colorate ca şi acum 100 de ani. Splendid...! Am văzut şi pe cei mai "uitaţi" români - românii din Valea Timocului.
Şi elevii noştri au fost la înălţime. Au dansat "ca la noi" şi au primit o grămadă de aplauze.
Am vorbit aproape toată ziua limba bunicilor şi străbunicilor mei şi mi-am adus aminte de o gramadă de regionalisme pe care, sincer, le uitasem. Am vizitat biserica şi o expoziţie de fotografie artistică şi obiecte ţărăneşti. M-am simţit ca acasă... Nefiresc de..."acasă"!

Am avut ca ghid pe Sania şi pe Alexandra, două fete extraordinare, care au avut grijă de noi pe tot parcursul festivalului. Le mulţumsc pentru toată răbdarea de care au prisosit alături de noi (atât pot să fac).
Şi nu pot să nu remarc faptul că aspiraţiile acelor tineri este să studieze în România. (Nu e puţin trist...?)

Am întâlnit şi oameni mai români decât noi...

La revedere, române, oriunde te-ai afla !