Kara - "Wicked Game " (eu "chitaresc")...

Întodeauna am avut o oarecare "jenă" de aparițiile mele în public. De regulă, de fiecare dată când "prestam" mă tot umpleam de incidente legate de sunet. La vernisajul expozitiei fostei mele eleve, Kara (Oana P.) la care eu am fost "moderatoarea", am "tras o cântare". Pentru prima oară am avut un sunet "competent". Ascultați și criticați...

"Te salut, generaţie-n adidaşi ! / Te salut, generaţie-n blugi...!"

        A plecat lângă marii "meşteşugari ai stihului" românesc poetul Adrian Păunescu... Dumnezeu să-l odihnească... ! (Mare om... mare caracter...)

      Profesorul meu de limba română, Nicolae Mărgeanu (şi el fiind acum în acelaşi loc) spunea despre el că este ca "un robinet uitat deschis", referindu-se la uşurinţa cu care făurea rime şi la "cantitatea" de versuri pe care le "fabrica" cu orice ocazie.

      Din păcate, am început să "gust" muzica în momentul în care Cenaclul "Flacăra" era amintire - eram foarte "fraged" la vârstă când Păunescu a ridicat în picioare pe toţi cei aflaţi în tribunele stadionului din Anina. Mi-a povestit cineva că nişte tineri scandau cumva "dresaţi" de vremurile acelea (de dinainte de '89, în care la fiecare "Telejurnal" auzeam cum din Marea Adunare Naţională se rostea numele "conducătorului iubit") "Pă-u-ne-scu... ! Pă-u-ne-scu... !", la care "destinatarul" a răspuns "Mul-ţu-me-scu... ! Mul-ţu-me-scu...! ".

       Îmi vin în mine "flash"-uri cu emisiunile din fiecare joi (din acelaşi vremuri, de "tristă amintire") cu Cenaclul "Flacăra"... Şi îmi aduc aminte că vedeam stadioane pline cu oameni care erau în stare să cânte, să plângă, să vibreze la versurile recitate de inconfundabila voce a poetului şi cântate de câte un viitor celebru cântăreţ (Alifantis, Hruşca, Şeicaru, etc...)

       De la lecţiile de istorie am priceput că atunci când se vorbeşte despre un fenomen (fie el şi Cenaclul "Flacăra") trebuie analizate toate aspectele adiacente acestuia. Cenaclul "Flacăra" a apărut în plină perioadă comunistă, după "stingerea" curentului "hipie" sau "flower-power" din America. Aş putea spune că e o variantă "comunisto-estică" a acestuia; ca argument aş putea invoca faptul că se cântau piese de-ale lui Bob Dylan sau prelucrări ale acestora în spectacolele cenaclului. Să nu uităm că "tineretul din vremea aceea" nu avea parte nici de 1 % din "ispitele" prezentului (programe Tv nenumărate, Internet, cluburi, discoteci, etc...), de aceea mulţi savurau spectacolele cu muzică şi poezie. 

        Nu sunt în măsură să critic poezia poetului, dar are unele creaţii care imposibil să nu sensibilizeze. Amintiţi-vă "Rugă pentru părinţi", cântată de Ştefan Hruşcă ! Din cauză că îmi place chitara, învăţând să cânt la "strune", m-am intersectat cu melodia de mai sus. Mărturisesc că rareori am reuşit să o cânt până la capăt, deoarece e cel puţin răvăşitoare. Şi e numai un singur exemplu. Din păcate, din "robinetul de rime" curgeau câteodată şi "ode conducătorului iubit", ceea ce l-a transformat în "poet controversat".
        Mult prea târziu, dar înainte de '89, am descoperit discurile cu "Cenaclul Flacăra". A fost o revelaţie pentru mine. Căutam muzică la chitară şi am descoperit folk-ul. În ciuda odelor "scârboase" închinate "conducătorului iubit", am găsit versuri uluitoare puse pe acorduri de chitara. Cred că uluitor este faptul că au rezistat cenzurii câteva poezii cel puţin remarcabile. "Manifest pentru sănătatea pământului" lovea foarte tare în "religia roşie" - şi nici nu trebuie să fii foarte citit ca să observi asta. Indiscutabil, Păunescu s-a folosit de şarmul său şi reuşea să ridice în picioare şi să facă să cânte un stadion plin cu oameni dornici să vadă şi "altceva" decât cele două ore de program monoton. Unii spectatori reuşeau să ajugă până în vecinătatea extazului mistic, aproape transformând în religie ideile patriotice, "propovăduite" de versurile unor poezii. Vă recomand cu toată căldura documentarul despre "Cenaclul Flacăra" (se găseşte inclusiv pe Youtube). Din păcate, pe acele vremuri era foarte greu să te afirmi ca artist, dacă nu activai în cenaclul şi foarte probabil că unii din aspiranţii la statutul de "vedetă" nu au agreat acest lucru, fiind nevoiţi să accepte acest compromis.
       Am văzut multe talk-show-uri în care se zicea de bine şi de rău despre Păunescu. Indiscutabil, are versuri de valoare, unele dintre ele răvăşind cititorul. Totuşi, de remarcat este faptul că nu s-a abătut de la părerile sale faţă de concepţiile politice pe care le-a îmbraţişat. Probabil că a plecat dintre noi cu această verticalitate demnă de exemplu - istoria sau posteritatea îl va judeca.
       Şi încă un aspect este absolut remarcabil: ştiindu-se suferind de o grămadă de afecţiuni, a scris foarte mult cu o evidentă teamă că "timpul nu mai are răbdare" că să-şi valorifice dumnezeiescul talent de a "lega" cuvintele. Şi, la fel ca Einstein, s-a stins cu creionul în mână... Dumnezeu să-l odihnească !

Un nou început

     Spunem într-o mai veche postare că timpul, pentru noi, slujitorii de la catedră se măsoară şi în ani şcolari. "Crăciunul" este sfârşitul de an şcolar, iar "Anul Nou" este 15 septembrie (anul acesta, prin excepţie, a fost 13). Şi atunci perioada de timp între cele două evenimente este "Revelionul" ? Din păcate, "trecerea dintre ani" nu a fost aşa de fericită ca altădată. "Păstorii" din fruntea forurilor conducătoare au hotărât să fim cu 25% mai "trişti". Şi asta după doi ani de o oarecare "bunăstare".

     Aseară la ştiri, liderii de sindicat îşi indemnau "oamenii", ca în cazul în care apare vreun "reprezentant" al politicii, să îşi ia copiii şi să intre în clasă. Oficial, politica nu a fost prezentă dacă excludem "neoficialitatea" portocalie a directorilor, inspectorilor şi reprezentanţilor primăriei.
      Nici nu a fost necesar vreun boicot, pentru că divinitatea a fost de partea noastră. "Dumnezeu nu apare la ştiri" - spunea Tudor Chirilă, dar "lider de sindicat" e, cu siguranţă... Tocmăi când părintele a ajuns la "încă ne rugăm pentru..." (urma o listă întreagă de binecuvântaţi), pomenind de "conducătorii..." s-a pus o ploaie biblică, încât întreaga adunare s-a risipit care încotro...

"Pâine şi circ" revine

     Ca şi anul trecut, în oraşul în care vieţuiesc au popsit (din nou) circarii... De data asta, erau unguri (marea lor majoritate nu ştiau româneşte) şi - culmea - circul se numea "Barcelona". Mă rog... "n-au găsit altă rimă"...

     Ghici pe cine au picat sorţii să facă pe "educatoarea" ! Cum zicea Caragiale - "m-am dus şi eu să văd comediile ". Sătul de circul cotidian (de la televizor, de la servici, etc) nu am fost deloc impresionat de prestaţia (la fel de modestă ca şi cea de anul trecut) amărâţilor care se chinuiau să distreze puţina audienţă. În tribune - lume pestriţă. Nu avea cum să lipsească familia "cu greutate" (vezi "episodul I" de mai jos) care au (evident) mâncat o cantitate de floricele de porumb direct proporţională cu masa proprie.

     În plictiseala generată de o melodie (gen " 'uţ  'uţ ") pusă pe "repeat" care imi zgâria auzul, am descoperit în spatele meu două domnişoare din a căror conversaţie încerc să redau esenţialul. (Între timp, ca o "făcătură", cineva din lista de Messenger îşi schimbă status-ul cu un citat din folclorul contemporano-manelist  "Am fost blondă nucleară, dar acum am dat-o în boală"). Înainte de a intra în "problematica" conversaţională (cacofonia e intenţionată), precizez că erau blonde (habar n-am dacă erau originale). Una avea vârsta de maxim 14 ani, pe când la cealată urmele lăsate de "activitatea nocturnă" pe chipul ei şi tutunul îmi făcea imposibilă estimarea măcar a vărstei. 

.................................................................................................................

     - Auzi tu, fată ! Ai ţigări ?

     - Am... Am şi brichetă.

     (Cum să nu aibă cei de la "Mondenii" de unde să se inspire ?)

     - Fată...! Când mergeam eu pă la petreceri, păi.. nu era petrecere fără să fiu eu sufletu' petrecerii...

      (Blonda mică lua notiţe deja, privind-o cu admiraţie)

      - Păi... eu beam în rând cu băieţii... Şi eram prima pă masă...

      - Uau ...

      (Între timp un acrobat se chinuia să stea în mâini)

      - Şi la bară eram prima... Făceam nişte chestii mai tari ca ăsta... (Deşi fizicul ei nu era de acord cu ea, dar poate că în trecut...) Eu m-am uitat la astea de acum, habar n-au să danseze la bară... Hai, fată să tragem o pipă...!

       Ce chestie, dom'le ! Nici dansul la bară nu mai e ce a fost odată...

       

    

    

    

Amintiri "muzicale"

       Se zice prin "popor" că pe la o anumită vârstă omul are tendinţa de a-şi împlini visele copilăriei, iar dacă nu mai poate să facă asta, îi obigă pe urmaşi să le urmeze visul, chiar dacă acestia nu rezonează cu ideea. Mama visa ca eu să fiu popă, eu eram fascinat de tractorul vecinului meu care lucra la "SeMeTeu" şi care îşi repara mai tot timpul "direcţia" la tractor (ce "cool" mi se părea când auzeam cum ambalează tractorul).

       Din clasa I pănă într-a IV-a m-a chinuit profa' de pian şi eu, la rândul meu, "gâdilam" pianul cu menuetele din metoda lui Czerny. Deşi nu mi-a plăcut, mi-a prins bine... Prin gimnaziu am luat o pauză: fugeam de cor sub pretextul ca mi se schimbă vocea şi că fac naveta. Pe urmă am primit un casetofon (nu mai stiu cu ce ocazie) - un aparat "sovietic" (deci, greu... şi solid), care "se înţelegea bine" cu casetele ORWO (made in DDR). Deşi aspiram la un magnetofon (erau nişte Tesla-uri sau Kashtan-uri cu sound impecabil), am rămas multă vreme cu celebrul casetofon, cu care inregistram prin microfon muzică ce era la  Program Plus (de la Televiziunea Yugoslavă). 

        Prima mea "iubire" în materie de muzică a fost Modern Talking, înregistrat pe o caseta AGFA - cu banda impregnată cu dioxid de crom (cunoscătorii nostalgici îşi aduc aminte), cu prima melodie "Cherry, Cherry Lady". Apoi au urmat Bad Boys Blue - cu "Your' a Women" ...şi nu mai ştiu ordinea.

        Mai târziu am descoperit Iris (am cumparat de la Fero-Metal al treilea album al lui Iris). Nu mai ştiu în ce an a fost asta... dar îmi aduc aminte că am văzut în vitrină un vinil cu Iris (al doilea album) şi mă duc cu un aer foarte hotărât la vânzătoare şi o întreb: " - Aveţi cumva, discuri cu formaţii de muzică rock ?". Am auzit un acru  " - N-avem ! ". Am zis apoi " - Daţi-mi, vă rog un disc cu Iris ! ". Şi dacă nu mă înşel, atunci am găsit şi Celelalte Cuvinte. Un singur lucru nu pricepeam eu atunci: de ce nu vedeam la televizor sau de ce nu auzeam la radio asemenea muzică. Adevărul e că mi-a trebuit ceva timp ca să pricep (erau vremuri mult prea tulburi ca să poată înţelege un copil de clasa a 7-a).

        Am "crescut" cu muzica celor de la Compact şi nu mi-a venit să cred când am auzit pentru prima oară Phoenix (pe vinil, în mare secret... "să nu ne audă vecinii"). Între timp, tata mi-a cumpărat acordeon şi "metodă" (s-a gândit tata că "prinde bine" în armată să ştii să cânţi la ceva...). Nu a ţinut foarte mult, mai ales că toate cele ce le cântam erau de-ale populare...

        A trebuit să treacă 3 ani de liceu... până am pus mâna pe chitară. În clasa a 12-a am învăţat acordurile pe o chitară bulgărească, găsind în revista "Cutezătorii" primele acorduri, astfel încât, la sfârşitul clasei a 12-a am reuşit să cânt cu colegii de clasă "cântecele" dedicate fiecărui profesor...

         Prima chitară mi-am cumpărat-o în anul I de facultate de la colegul meu, Cătălin (Zoro) - o mai am şi acum (i-am pus corzi de plastic). A doua chitară (o mai am şi pe aia - are pe ea un autograf de la Tudor Gheorghe) am primit-o la o nuntă (fosta noastră colegă, Simona) când am scos mireasa pentru Adi ("Bine-i mirelui / Că nu-i nimeni-lume ca mireasa lui"). Ce s-au mai minunat vecinii... când ne-au auzit cântând pe mine şi pe Alin-Goddy (creadeau că e nuntă de pocăiţi). 

          Pe urmă am intrat în "pită" la fostul meu liceu şi atunci am regretat pentru prima oară că nu m-am apucat mai demult. Am fost plăcut surprins când, la liceu am desoperit pe Oana şi pe Narcis care cântau împreună. 

          Ţara a avut nevoie de mine şi m-a luat la oaste, unde am cântat cu Ovidiu, cu Viorel, cu Radu şi cu toţi ceilalti "oşteni de nădejde ai patriei noastre". (Ce vremuri faine...!). Am apărut şi pe filmuleţul de prezentare al unităţii cântând "Strada ta" a formaţiei Iris, împreună cu Viorel... 

           Deoarece Narcis s-a dus la facultate (era clasa a 12-a), prima formulă în care am cântat a fost cu Oana - prima mea solistă. Vreo doi-trei ani am tot încercat să cântam pe la toate spectacolele şi balurile de la liceu. Între timp, alături de noi s-a alăturat şi Loredana. O "cântare memorabilă" a fost la întâlnirea mea de 10 ani (mai ţineţi minte, fetelor ?)... Şi tocmai când Andrei-Fabian ne ajuta cu bongos-urile, Oana a terminat liceul şi  "percuţia" de asemenea. Parcă un timp am cântat numai cu Loredana, apoi l-am descoperit pe Vali-Zeus. Mi-a trebuit cam mult până l-am convins să înveţe să cânte la bass (şi-a cumpărat o chitară bass de pe net...). 

           Prima formulă mai complexă s-a închegat când a apărut Marius-Maraba. Împreună a început să sune bine... La unul din primele spectacole, după o piesă plicticoasă, când spectatorii aproape că au adormit, am cântat una din primele piese "Parisienne Walkways" a lui Gary Moore (aici aveţi originalul: http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM). Zeus a început frumos cu bass-ul, liniştit, şi, când a început solo-ul lui Marius chitara lui cu distors a sunat atât de tare, încât am auzit un simpatic "Oooooooo !" în sală pentru că sunetul i-a trezit puţin pe cei adormiţi.

            Va urma....

             

       

Completare...

http://www.campusnews.ro/stiri-opinii-7544912-examenul-bacalaureat-parte-minciunii-nationale.htm

http://www.adevarul.ro/emilian_isaila-editorial/Tara_celor_care_au_copiat_la_Bac_7_294040594.html

Vă semnalez două păreri mai acide decât a mea...

Generaţia "Y"

            Am "tăcut" multă vreme... M-am luptat cu auto-cenzura, cu invidia faţă de uşurinţa cu care mânuiesc cuvintele unii, dar şi cu timpul... De fapt, am aşteptat să se termine "marele" BAC. Aşadar, după o lungă "constipaţie" în ale "scrisului", iacă-tă-mă-s ! (cum zicea Creangă). 

             Fiecare generaţie are "ceva"; mi-am permis să le spun aşa, la sugestia unui vechi "camarad de arme". (Mulţumiri, Marius !!!). De ce "Y" ? Nu din cauză că le lipseşte cromozomul cu pricina, ci din cauza blugilor cu talie joasă - aia se vede din spate (un mare "Y" !). Nu ştiu cine a inventat bancul, dar mi se pare reprezentativă comparaţia (nu-i aşa ?). Îmi amintesc versurile unui cântec al "Cenaclului Flacăra":

" Te salut, generaţie-n adidaşi !

Te salut, generaţie-n blugi! " 

Ce vremuri...!  

                 Ca în fiecare an, ca de obicei, finalul ma deprimă, ma enervează, mă aduce tot mai aproape de "ce aş mai pleca din dăscălie...". După ce patru ani de zile, oră de oră încerc să îi învăţ puţină matematică, să le insuflu un pic de moralitate şi cinste, să vadă că e sănătos (mental) să înveţe, îşi arată (aproape) toţi valenţe nedescoperite şi neimaginate vreodată. Păi cum să nu fiu aşa, când BAC-ul a devenit de ceva timp "Olimpiada Naţională de Aranjamente şi Copiat" ? (Am vrut să găsesc o "definiţie" pentru B.A.C. şi nu am reuşit... Poate mă ajută cineva şi îmi descoperă un cuvânt pentru "B"; celelalte sunt sugestive A="Aranjamente" şi C="Copiat" ). 

                Aşadar, mă întreb  "La ce bun ":

- să te chinui, să le dai "mură-n gură" că "nu se ştie" "n" formule şi tabele pe care să le ţină minte ?

- să faci probleme din cele "100 de variante" de pe site-ul ministerului, care erau incomparabil mai grele decât ce au primit anul acesta ?

- să te chinui să faci subiecte de teză "ca la BAC" cu teză de (măcar) două ore (când ei după prima jumătate se plictiseau) ?

- să le dai probleme cu derivata funcţiei arctg şi într-a 11-a, şi într-a 12-a şi ei să nu ştie formula nici acum ? (era mai comod să le dau să facă un "conspect", cum fac alţii, din branşă chiar)

- să faci probleme cu asimptote cu foarte puţin timp înainte de examen (în loc să fi ieşit pe teren la o "mimă") ? 

- să le dai note cu un punct-două mai mari decât ar trebui (oricum vor zice că sunt mici) ?

- să le repeţi că viciile nu sunt sănătoase şi că toate lucrurile "trebuie făcute CU CAP" şi că trebuie "gândit de două ori înainte de a face ceva", când unii dintre ei/ele fumează, fac nişte petreceri în care "a se distra"="a se îmbăta", ba chiar fac şi întreruperi de sarcină (deşi au văzut filmul "4 luni, 3 saptămâni şi 2 zile")

- să le dai 10 la purtare, când au făcut atâtea tâmpenii, fără nicio logică pe principiul "dă-o dracu' de şcoală, că mai un pic şi se termină" ?

             Cred că pot continua 2 oră fără să mă repet... Concluzia ? "Nu contează cât de bine predai materia, oricum puţini vor aprecia asta... " sau "Nu contează cât de bun eşti, bine că nu ai fost rău...!"

               Spre surprinderea mea, şi nu numai a mea, anul acesta am văzut note mai mici decât în alţi ani, ba chiar unii au fost ghinionişti şi s-au trezit sub linie. Explicaţia e simplă: nu au mai fost variante de subiecte postate pe Internet, deci dragii noştri elevi nu au mai avut "cărţi de buzunar" ca în anii precedenţi, aşa că s-au descurcat la "faţa locului". (Aproape) fiecare dintre ei au câte un prieten, de la care a copiat. Şi asta cu complicitatea supraveghetorilor care au avut "bunăvionţă", stimulată, (evident) de românescul "plic" cu "să fie bine pentru toţi". Am auzit (şi nu e greu de crezut) că au fost şi cazuri mai "frigide", care au avut nevoie  o  "doză" mai mare (10 milioane)  pentru a "gâdila" bunăvoinţa. (Si eu sunt coleg cu asemenea specimene...!!!!!!!)

               "Da' a fost atât de greu la mate... !". Greu, pe naiba ! Nu a fost mai greu decât am făcut în clasă... sau decât cele de anul trecut din model !!! LENEA e tot mai mare, din păcate !!!

                Generalizarea e periculoasă, atât în matematică, cât şi în viaţă... Cel mai tare mă doare că cei buni au fost "băgaţi la fund" de ceilalţi, nelăsaţi fiind să se concentreze. Şi atunci mă întreb ce simte un suflet onest de elev de 18 ani şi ceva când se confruntă cu "examenul maturităţii"... A meritat să înveţe, când "IQ"-urile subunitare ale clasei au note obeze, în comparaţie cu cele din timpul anilor de studiu  ? A meritat să vină zi de zi la şcoală, când "campionii absenţelor" sunt în vârful clasamentelor ?

                Am stat şi m-am gândit care ar fi "reţeta succesului" pentru un liceean. Cea neîmpărtăşită de cei mai mulţi este de a învăţa sistematic. Liceul a ajuns să fie o pepinieră de imbecili. A ajuns să fie ruşine să înveţi, să fii civilizat... E normal, atât timp cât nu ai de a face cu şcoala, nivelul de cultură, gradul de moralitate tind încet, dar sigur, spre ZERO. Şi asta se vede în timp, nu imediat... Pe scara valorilor se aşează manelele, fotbaliştii, haine şi maşini scumpe,etc., şi, în vârful ei - bădărănia şi necivilizaţia. Şi iată cum se strică, precum o piersică,  mentalitatea noastră viitoare. 

                Din păcate, atitudinea este încurajată (mascat) şi de părinţi. Şi atunci care e reţeta ? La grădiniţă şi la şcoala primară naivitatea vârstei îi impiedică să vadă viaţa în "culorile ei adevărate". De voie, de nevoie, se mai învaţă câte ceva. Cu toate acestea unii vor observa efectul unei "ciocolate" la "doamna"... La gimnaziu, lucrurile se complică puţin: ai nevoie de medie cât mai mare pentru a putea intra la liceu ("măcar la informatică, dacă nu la celelalte" - citat din gura unui părinte). Aşa că elevul se orientează - învaţă "arta" copiatului sau, dacă are "cu ce", descoperă "efectul" meditatiilor şi îşi pregăteşte "speranţele" pentru "cel care vine în sală să ne ajute" - la examene, evident. Presupunând că intră la liceul la care îşi doreşte, continuă "specializându-se" pe arta "teatrală" (de genul "am uitat caietul acasă; jur că am făcut tema, dar... O aduc ora viitoare "), aprofundează genul "copy/paste", descoperă binefacerile site-urilor cu referate - pe scurt, învaţă să se "descurce". Ş.a.m.d. (Continuaţi... Aştept comentarii !!!).      

                 Şi cum să nu "iau foc", când ştiu că mulţi ar putea fi ... mult mai buni... ?

Pastel...

Zilele trecute mi s-a înfundat toaleta.... Da! Nu poate fi ceva mai "dureros", decât să nu mai ai unde să te "aşezi" (cum povestea un cronicar, descriind foarte plastic o epidemie de dizenterie). Şi... cum încercam să desfundăm noi (eu şi meşterul "românesc", bun la toate), învârtind de "şarpe" ("agragatul" de desfundat ţevi şi alte de-astea) am avut o "revelaţie"... "Compotul" din "bideu", "supa maro primodială" mi-a oferit o radiografie a situaţiei actuale a ţărişoarei noastre de "pe-un picior de plai".

Nu-i aşa că seamănă ?

Dacă stau să mă gândesc bine, imaginea mi-a fost conturată în vara trecută în tabăra "româno-engleză" de la Sasca... Pe scurt, o "the piţipoankă" engleză după ce şi-a instalat toate "acareturile" la cortu-i, întreabă un "confrate" român: " - Where is the toilet ?". Răspunsul care a fost demn de un viitor citat: "You can go anywhere you want. Romania is a big toilet...!" Tone de adevăr, spuse la limita inferioară vulgarităţii...

Iar dacă tot suntem la capitolul "vorbe de duh", nu pot să nu mi-l amintesc pe un profesor drag mie (şi nu numai...) care spunea: "Nu vă necăjiţi, copii...! În ape tulbri, gunoaiele ies la suprafaţă...!" Şi cu adevărat tulburi sunt vremurile în care ne scăldăm...

Trăiască baxul de hârtie igienică...!